Doina -- trei ani!

La Mulţi Ani, Doina!

Tiptil...

Se schimbă Măruca. Ce mă surprinde este cât de "tiptil", pe nesimţite, se întâmplă schimbarea. Dacă m-ar întreba cineva "Ehh, cu ce s-a schimbat astăzi Măruca? Ce-a mai făcut nou? Ce-a mai învăţat?", în cele mai multe din zile n-aş ştii să dau un răspuns clar. Dar când mă gândesc cum era în urmă cu o lună, două, un an, clar simt o diferenţă. La fel am simţit şi aseară, chiar înainte de-a adormi...

Ritualul nostru de culcare include şi o etapă în care Măruca --echipată cu "pampi" curat, îmbrăcată în pijama, şi urcată în pat (nu neapărat în poziţia "la orizontală")-- cere: "Maca! Maca! Ca'tea cu maca!".

(Pentru cine nu ştie încă, "maca" este numele pe care-l poartă toate raţele de pe planetă; sau, cel puţin, toate cele de care ştie Măruca :-). Între paranteze fie spus, e interesant cum Măruca a învăţat unele animale după cum "vorbesc" acestea: "maca"=raţa, "oachi"=broasca, "cip-cip"=pasărea, "cuca"=calul ["cuca" fiind aproximativ sunetu' care trebuie că se aude când încercam să imit tropăitu' calului].)

Da' să revenim... nici aseară nu a fost sărită etapa cu scosu' la interval a cărţii cu puiuţu' de raţă. (Şşşt, să nu mai spuneţi la nimeni, da' uneori --când prea mi se lipesc ochii-- pretind că "maca" doarme, şi că n-o mai putem trezi, aşa că de ce nu facem şi noi ca ea :-)... şi iaca aşa, trecem repede peste etapa asta.) Aşa că m-am pus pe căutat cărticica, doar că înainte să o găsesc am dat peste o alta, cu "oaia" (mielu'), şi cum Măruca n-a avut nimic împotriva acesteia şi a părut să accepte ca fiind okay substitutu' (de cele mai multe ori e de acord; nu ţine neapărat la o carte, cât la întreg procesu' de răsfoit a paginilor şi identificat diversele animale sau lucruri de pe-acolo), iaca ne-am pus pe "citit" cărţulia cu oaia.

Ufff, că lungă introducere am mai făcut :-)... Până la urmă vroiam numa' să ajung la faptul că pe una din paginile cărţuliei era şi o veveriţă mică, pe care Măruca de cum a văzut-o n-a mai aşteptat să o întreb "ce-i asta?" (cum obişnuiesc să fac) ci a declarat direct: "Dăm aluna!", şi a arătat cu degetu' spre veveriţă, după care a completat: "i foame a veve'iţa". Păi clar că la toate veveriţele le e foame, doar toate care ajung pe gardu' grădinei noastre se uită după un singur lucru: unde am pus de data asta alunele alea? :-)

Okay, şi care-i legătura cu schimbările prin care trece Măruca? Păi e. Că acu' un an de zile vocabularu' Mărucăi includea doar "mama", "tata" şi fo' două-trei alte cuvinte inteligibile. Mai acu' câteva luni, pe când începea să stăpânească câteva zeci/sute de cuvinte, nu prea reuşea să le lege la un loc. Mai apoi, a început să repete bucăţi de propoziţie tot mai lungi din ceea ce auzea. Şi iată, acu' începe să formeze propoziţii cu cuvintele care le ştie, şi recunoaşte conexiuni între diverse cuvinte (veveriţă - alună, alună/papa - foame).

Când a făcut trecerea de la o fază la alta? Nu ştiu; cîndva, în cele 25 de luni pe care le are. (De fapt 25 + 9 luni, pentru că sunt sigur că şi-n cele nouă luni petrecute în burtica mamei a învăţat câte ceva; nu neapărat cuvinte, dar măcar timbrul vocilor celor pe care-i auzea, zgomotul străzii, etc.)

În orice caz, mi-s tare curios să văd cum o să evolueze în continuare... Tu nu? :-)

Când se lasă seara...

Ritualul cinei:
- Când o vede pe mama că vine cu sticla de lăptic, dacă nu cumva era deja în scăunelu' ei uitându-se la ceva desene animate, atunci fuge repede şi se aruncă în scăunel. Are grijă să se lase puţin pe spate, după care declară cu o voce care cere atenţie imediată: "Nu stă bine Uca...".
- Aşa că trebuie aşezată să stea mai bine (cu spatele drept); bineînţeles că nu vrea să se aşeze singură în poziţia "regulamentară", că doar îi place când o ia mama în braţe :-).
- Apoi, înainte de a pune mâna pe sticlă verifică dacă televizorul merge, şi dacă nu, întreabă: "Unde 'comanda?".
- Aşa că tata are misiunea de a găsi telecomanda televizorului (pe care bineînţeles că nu el a ascuns-o cine ştie pe unde) şi de a i-o înmâna; pornitul şi opritul televizorului ("tunu") e unul din atributele exclusive ale Mărucăi. E mai mult decât recomandabil să nu încerci a-i ştirbi din acest drept :-).
- Nah, şi după ce desenele animate încep să se deruleze, şi e aşezată confortabil în scăunel, atunci acceptă sticluţa cu lapte pe care o înmânează înapoi peste 5-10 minute, declarând: "Gata!" (indiferent dacă mai e sau nu lăptic în sticlă).

Şi cu asta-basta. Mai urmează alte două-trei activităţi (stat pe oliţă, spălat de seară, frunzărit cărticica cu "oachi") şi --cu puţin noroc-- un somn dintr-o bucată până a doua zi în zori.

Lasă, nu-i nimica...

Acu' vreo două-trei zile... iasă Melinda, seara, cu Dodo la o scurtă plimbare. Nu se-nchide bine uşa-n urma ei că Măruca şi fuge la frigider spunând:
- Cioco'ata! Cioco'ata!
- Okay, da' hai să vedem dacă este ceva-n frigider -- încerc eu un răspuns care să-mi lase varianta de a nu găsi nimic.

Nu deschid bine uşa frigiderului că Măruca o şi închide spunând:
- Nuuuu, 'colo sus! 'colo sus!
Şi arată cu degetu' undeva înspre tavanu' de deasupra frigiderului.
- Unde? Acolo sus? Ia să vedem... -- zic eu convins că nu e nimic acolo.

Când colo, surpriză!, ştia Măruca ce ştia -- pe frigider erau într-adevăr două ouă de ciocolată (Kinder).

- No bine, dacă văd că le ştii atât de bine pe toate, atunci meriţi o ciocolată pe post de premiu -- mă las eu convins.

Zece minute mai târziu, după câteva ture de alergat prin casă cu un tot mai mic ou de ciocolată în mână, Măruca se opreşte lângă mine, mânjită bine pe obrăjiori şi spune:
- Gata! Nu mai e!
- Nu mai e, s-a gătat!, întăresc şi eu ideea căutând după un şerveţel.

Ehh, şi-n timp ce o ştergeam eu cătinel mi-a trecut într-o doară prin minte că probabil Melinda o să vrea să-i dea ceva "papa adevărată" (lăptic cu banană, biscuiţi sau mai ştiu eu ce) când va fi să se întoarcă de la plimbat patrupedu', şi că probabil ciocolata-care-nu-mai-este nu a fost chiar cel mai potrivit aperitiv. Nu ştiu ce a fi citit Măruca pe faţa mea din ce în ce mai îngândurată, da' cert e că a considerat necesar să spună (bătându-mă uşurel cu pălmiţa ei mică pe antebraţ):
- Lasă, nu-i nimica...

Nu doar că mi-au trecut toate remuşcările, da' era cât pe ce să pun la bătaie şi cel de-al doilea ou de ciocolată... :-)

Ce se vede-n ochii ei?

• "O foarte patrunzatoare (si candida, nevinovata) privire spre... VIITOR ! Sau ceva... ce i-a retinut atentia. Cu asa priviri poate descoperi multe in viata."
• "... curiozitatea pentru tot ce o inconjoara."
• "Dodo."
• "Un'te duci, mama...? Doar nu ma lasi aici?!"
• "Cu siguranta daca candoarea ar purta un nume atunci Maruca i s-ar potrivi cel mai bine. Cand ne uitam in ochii ei vedem tot ce e mai frumos din noi, viata asa cum ne-am dori sa fie in fiecare clipa."

---

În afara colajului de mai sus imaginea e disponibilă şi la dimensiunile ei originale (adică o rezoluţie mai bună).

---

Okay, iată şi părerea mea (a fotografului, cum ar veni).

O parte din cei care-au răspuns au încercat să "intre-n ochii Mărucăi, să vadă ce se oglindeşte-n ei. Am încercat şi eu varianta asta, mărind imaginea până nu mai încăpea decât o parte dintr-un un ochi pe ecran. Se vede ceva, însă nu poţi distinge ce -- poate să fie o persoană (fotografu'?), un copac sau alt obstacol. Singurul lucru care mi s-a părut interesant în experimentul ăsta este cât de diferite sunt reflecţiile din cei doi ochi. M-aş fi aşteptat să fie aproape identice, dar nu sunt. Presupun că e din cauza concavităţii globului ocular (i.e. nu e o oglindă plană, ci una curbată, în care imaginile sunt deformate relativ mult la o diferenţă mică a unghiului de incidenţă).

În orice caz, poza a fost făcută pe aleea din faţa casei; ne pregăteam să mergem într-o vizită la nişte prieteni, tocmai plecasem înspre garaj când ne-am oprit pentru câteva clipe pentru a o aştepta şi pe mama care tocmai împărţea responsabilităţile la plecare ("Veve -- tu eşti şefu' în casă! Dodo -- tu eşti şefu' în curte!"). Măruca numa' ce se aşezase pe bordura care delimitează stratul de flori de la vecini şi se uita după furnici pe alee (e fascinată de furnici; deşi ii e frică de ele :-)). Am strigat-o ca să se uite în aparat, am reglat focusul şi am apăsat butonu': clic!

Să spun drept, mă aşteptam să obţin o imagine în care Măruca se uită direct în obiectiv. Văd însă că n-a fost să fie aşa. Din oareşice motiv (nu ştiu care) a decis că ce se-ntâmplă în spatele meu e mai demn de atenţie decât aparatul foto (pe care, de al'fel, l-a tot văzut; aşa că-i neinteresant de p-acu'). C-a fost o pasăre ("cip-cip"), o maşină, o frunză, o albină sau cine ştie ce altceva care i-a furat atenţia pentru o clipită, nici nu mai contează.

Aşadar, ce se vede-n ochii ei? Hmmm, eu aş zice că prezentul, interesul ei pentru imediat, pentru orice mic detaliu din mediu' înconjurător. Trăieşte clipa. Nu "stă frumos" pentru o imagine care s-ar putea ca-n viitor să-i amintească de trecut. Sper să şi rămână aşa -- fascinată de "acum"...

La spălat maşina

Zi de vară până-n seară... Zi de referendum... Păi ce se putea face altceva decât un spălat de maşină? Mai ales că n-am fost singur -- am avut ajutor de nădejde. (Hmm, deşi --după revederea imaginilor-- nu e chiar limpede cine-a fo' ucenicu' şi cine meşteru' priceput.)

În orice caz, Măruca a participat cu entuziasm la acţiune. Ceea ce, până la urmă, a făcut tot farmecu'.

Uca, Maiuca, Malia

"Cum te cheamă?"
Vreme de mai bine de-un an n-a răspuns cu nimic. (Drept e că nici n-o întrebam prea des :-).) Apoi, a început să spună "Uca". Ceva mai târziu, şi doar din când în când, mai zicea câte un "Maiuca". Acu', în ultimele zile, începe să răspundă cu "Malia". Însă de fiecare dată când a vorbit la persoana a treia despre ea însăşi doar de "Uca" a pomenit (de exemplu: "Uca nu vlea asta").

De fapt, nu face decât să imite ceea ce aude în jurul ei. Şi aude, cel mai des, pomenindu-se de "Uca" (ni s-a părut mai scurt, şi mai uşor de însuşit). Dar şi de "Măruca" aude destul de des. Uneori însă (de exemplu, când o prezentăm la medic sau la persoane necunoscute) o introducem cu "Maria".

Oricum nu pare să fie deloc confuză vizavi de faptul că e apelată în mai multe feluri. A înţeles ce se-ntâmplă şi nu are nimic împotrivă :-).

"Câţi ani ai?"
Aici e mai dificil niţel. Încă n-a făcut trecerea la "doi". Uneori, nu foarte des, se mai corectează singură, mai ales când vede că răspunsu' iniţial ("unu") generează oareşice proteste din partea noastră :-)...


ps/ Şi da, "r"-ul se lasă aşteptat. Mai încercăm noi câte un "râu, răţuşcă, rândunică / Rică nu ştia să zică", da' până acu' nu a dat roade. O să dea...

Grădina zoologică

De prima vizită la grădina zoologică din Toronto, Măruca precis nu-şi mai aduce aminte (avea pe-atunci doar puţin peste două luni).

De a doua însă s-ar putea să-şi amintească o vreme -- şi asta pentru că, minune!, animăluţele alea pe care de obicei le vede la "tunu" (televizor) sau prin cărţi, se pare că chiar există aievea. (Cine-ar fi crezut? :-)) Drept e că-i puţin ciudat să vezi ursu' polar respirând acelaşi aer (cald, de vară) cu leu' şi girafa, d-apoi nah, nici lumea asta nu e chiar perfectă (şi parcă din ce în ce mai puţin naturală; lumea, nu animalele).

Orşicât, a fost fain; iar Măruca nu a adormit decât cu puţin înainte de ieşire. (Moment la care, de altfel, cam toţi am fi vrut să facem acelaşi lucru :-).)

Tuns

Iaca, a venit şi clipa în care foarfeca şi piaptănu' s-au întâlnit --în acelaşi timp-- cu suviţele (blonde, deocamdată) Mărucăi. Nu cre' că a fost cea mai aşteptată întâlnire (în mod cert nu a meritat nici două secunde consecutive de ţinut capu' nemişcat :-)), da' nah, până să punem în funcţiune aparatura de răcit aeru' în casă, parcă se anunţa şi o acţiune de genu' ăsta.

În orice caz, la prima (re)întâlnire cu oglinda nu a părut deloc surprinsă. Măruca. Că tat-su' era surprins cum de nu-i surprinsă fata :-)...


ps/ Nici Veve n-a scăpat de "tratament". Ufff, a fost supărat pe noi două zile...