Ponţi

Au fost o dată două ţestoase, Miki şi Kiki, care-şi purtau carapacele într-un acvariu găzduit de unul din vecinii noştri. Se face însă că, pe lângă cele două ţestoase, vecinii noştri mai au şi-un câine -- un Jack Russel Terrier ce nu putea să poarte decât un singur nume: Jack.

După cum cititorii fideli ai acestui blog (şi nu numai ei) trebuie că ştiu de pe acum, un câine avem şi noi: Dodo. (Sau, conform unor zvonuri rău-voitoare, el ne are pe noi... ăăă, staţi puţin că mă-ncurc... ăsta era Veve, motanu'... în fine...) Şi după cum toţi iubitorii de câini (şi nu numai ei) ştiu, între câini se nasc adeseori curiozităţi greu de domolit de către cei aflaţi la capătul mai ridicat al lesei. O astfel de curiozitate nutreşte şi Jack faţă de Dodo (sentimentul e reciproc), deşi --judecând după diferenţa de gabarit-- parcă nu i-ai recomanda-o.

Aşa se face că în timp ce lesele celor doi patrupezi sunt descâlcite (un ritual necesar la fiecare întâlnire a lor), intre bipezii implicaţi în proces se infiripă discuţii dintre cele mai diverse. În una dintre acestea, Melinda i-a povestit vecinei despre aventura noastră de o după-masă: în căutatul ţestoasei ninja. [Opaaa! Se pare că n-am scris despre... Dac-o s-o fac, o să pun o legătură d-acilea... Mda, tre' să scriu mai des...] Moment în care ne-a fost dat s-auzim pentru prima oară de existenţa lui Miki şi Kiki. Şi asta dimpreună cu oferta:
- Dacă vă plac atât de mult ţestoasele, vi le fac cadou pe ale mele -- cu tot cu acvariu. Pe mine, sincer, de când îl am pe Jack parcă nu reuşesc să-mi mai trag sufletu' să mă ocup şi de ele...

Şi cum să poţi refuza aşa o ofertă? Normal că nu poţi. Aşa că juma' de oră mai târziu mă învârteam prin casă cu un acvariu-n braţe căutându-i un loc potrivit. Ultimu' lucru pe care ni-l spusese vecina înainte de a-i ieşi din curte a fost ceva de genu':
- Kiki e mai rău, dar Miki e blândă... aveţi grijă!

Eu, spun drept, am avut. (Grijă, cum ar veni.) Uca însă a avut altceva -- parte de o muşcătură în pălmiţa-i mică. Aşa am ştiut care-i Kiki şi care-i Miki. (Şi cred că aşa au ştiut şi ele că au stăpâni noi... sau, mă rog, măcar Kiki tre' să fi remarcat diferenţa de gust...)

În fine, chiar şi în faţa acestor mici răutăţi din partea purtătoarelor de carapace, nu ne-am supărat pe ele. Din oareşice motive însă, pare că ele s-au supărat pe noi. Pentru că, de cum au fost lăsate nesupravegheata în curtea din faţa casei, au făcut ce-au făcut şi-au reuşit să se strecoare pe sub poartă (în proces, dând la o parte paravanul pus acolo special pentru a le bloca ieşirea) şi duse au fost. Despre Kiki, nici până-n ziua de azi nu ştim unde a ajuns. Pe Miki însă am găsit-o ascunsă într-o curte din vecini, pe sub nişte crengi. Şi asta în urma unei alerte generale, la care au participat toţi copiii de pe alee pentru mai bine de juma' de oră. Aşa c-a revenit „la bază”, de data asta însă fără a mai primi bilet de voie în curte, nesupravegheată. Va trebui să se mulţumească cu balconul.

Acu', fără Kiki, parcă nici Miki nu mai sună aşa de bine; aşa că am decis să o rebotezăm. (Că tot tre' să ne pregătim pentru năşit ;-)...) I-am spus Ponţi -- şi-aşa i-a rămas numele până-n ziua de azi; şi, credem noi, pentru încă multe alte zile de-acu-nainte.

Cât despre Uca, e încântată de Ponţi. Pentru câteva zile a purtat-o de multe ori afară, pe alee, învelită în poală („să nu-i fie frig”) şi nelăsând pe nicicare dintre copii să se atingă de ea (spre disperarea lor, desigur). Acu', două săptămâni mai târziu, parcă n-o mai scoate atât de des la plimbare, dar e în continuare curioasă de ea şi o urmăreşte pe balcon, o ia în mână şi o pune în diverse locuri prin casă. Un lucru e sigur: are o dexteritate în a o mânui, mult peste cea de care sunt eu în stare. Chit că astăzi s-a ales cu încă o muşcătură, de deget, însă nu la fel de serioasă ca şi precedenta. Cu ocazia asta a înţeles că, totuşi, nu-i bine să deranjezi ţestoasele retrase la odihnă sub pietre. Acu', dac-ar aplica învăţătura şi atunci când mă vede pe mine dormind... :-)

Actualizare (16 august): S-a găsit ţestoasa rătăcită! Era în curtea aceluiaşi vecin în care o găsisem şi pe prima, numai că apucase să se pitulească sub nişte pietroaie; de fapt, după spusele vecinului, era îngropată de-a dreptul în pamint. Noroc că s-a pus el să-şi aranjeze grădina şi săpa pe ici şi colo când a dat peste ţestoasă. Prin urmare, iar avem două ţestoase -- aşa că ar cam trebui să revenim la numele originale... Până la urmă cred că o să le numim "Ponţi Miki" (ţestoasa „liniştită”) şi "Ponţi Kiki" (ţestoasa rătăcită).

Actualizare (sfârşit de august): Numărul ţestoaselor din casă e în continuă creştere -- mai nou avem şi un Bebe Ponţi (sau, pe numele de „botez”: Ponţi Riki), cam jumătate cât palmiţă Mărucăi. Pe aceasta am luat-o cu 10 dolari de la magazinul chinezesc din cartier. (Probabil erau prea mică să o pregătescă pentru supă :-).) Şi, normal, aceasta a devenit instantaneu favorita Mărucăi.

Actualizare (septembrie): Pentru a treia oară ajungem la doi -- numărul de ţestoase de a căror carapace încercăm să avem grijă. Ponţi Riki a dispărut fără urmă, de pe balcon. După fo' câteva zile de căutări prin toată casa (şi împrejurimi) am declarat-o „dispărută-n acţiune”. Cea mai bună teorie avansată până în prezent e că probabil un pescăruş (de care mai vedem, învârtindu-se prin aer) a făcut o scurtă pauză pe balcon, în care i-a propus lui Riki o tură pe la-nălţime. Dacă aşa o fi fost, e limpede că propunerea nu i-a fost refuzată...

Actualizare (noiembrie): O ultimă --sper eu-- schimbare de contor: zero. Le-am dat, la rându-ne, pe Miki şi Kiki. O dată cu venitul frigului le-am adus pe ţestoase în casă, moment la care a devenit evident că apa le-ar trebui schimbată aproape zilnic (şi nu aproximativ săptămânal, cum era până atunci); un efort la care Uca n-a vrut să se înscrie (şi nici alţi amatori nu s-au găsit). Aşa c-am întrebat-o pe Uca dacă s-ar supăra dacă ne despărţim de Ponţi; n-a părut nici încântată, nici supărată de idee. Am căzut de acord că dacă o să vrea cândva să aibă ţestoase, o să facem rost de altele -- da' cu condiţia că o să aibă ea grijă de ele. Până una-alta pare mult mai tentată de ideea îngrijirii unui pui de pisică... hmmm...

Cetera, etcetera...

Când m-a zărit aşteptându-le în mijlocul coridorului imens, a luat-o la fugă spre mine cu scopul precis de a mi se arunca în braţe. Mai nou, aşa face de fiecare dată când mă-ntorc de la lucru şi se-ntâmplă să mă vadă într-un moment în care nici nu e absorbită de vreun joc, nici nu e în mijlocul unei mari supărări cauzate de o căzătură, dispută pe o jucărie cu prietenii de joacă, etc. De data asta însă, eram în pauza de masă, şi mă înţelesem cu Melinda să ne întâlnim toţi trei în apropierea uneia din staţiile de metrou pentru a merge împreună într-o vizită, credeam noi, scurtă.

Şi nici nu am apucat să mă ridic în picioare cu ea în braţe că a şi-nceput să-mi povestească:
- Să vezi, să vezi, că am mers pe-acolo şi era un om, şi omu' cânta cu băţu' la chitară...
- Ohhh, da? Cu băţu' la chitară? Hmmm...

Melinda, care tocmai se apropiase şi ea, a auzit ultimele cuvinte şi s-a prins imediat despre ce era vorba: văzuseră în staţia de metrou un tip cântând la vioară. Cum însă Uca nu e deloc familiară cu vioara, şi-a explicat experienţa în termenii pe care-i cunoştea: un tip cânta, folosindu-se de-un băţ, la un instrument cu corzi. Şi cum singurul instrument cu corzi pe care-l avem prin casă e o chitară mică...

Apropo de cântăreţii din metroul torontonian -- sunt destul de mulţi, şi au o muzică foarte diversă. Mi-a fost dat să aud chitară în acorduri country sau pop-rock, vioară, acordeon pe ritmuri de kazaciok, naiuri peruviene, instrumente cu corzi mânuite de asiatici desprinşi parcă din Karate Kid, şi alţii de care nu-mi amintesc acuma. Orişicât, de multe ori reuşesc să mai spargă puţin din monotonia rutinei mersului cu metroul, şi reusesc să pună câte un zâmbet abia mijit pe feţele multora din cei care-i ascultă.

Şi că veni vorba... cu ceva timp în urmă am citit despre experimentul făcut de Joshua Bell, în cârdăşie cu jurnalişti de la Washington Post, în metroul din capitala americană. Şi din tot articolul acela lung (da' fain) mi-a rămas în minte partea în care se spunea ca din toţi cei care s-au perindat prin zona acordurilor de Stradivarius, un singur grup s-a comportat în mod consistent: copiii, care de fiecare dată s-au oprit şi-au ascultat ("[...] the behavior of one demographic remained absolutely consistent. Every single time a child walked past, he or she tried to stop and watch.").

Uca are aceleaşi instincte -- se opreşte şi-i ascultă, pentru câteva momente, pe cântăreţii din metrou. (Ba chiar s-a şi împrietenit cu căţelul unuia dintre ei.) Ceea ce e obligatoriu să facem şi noi, indiferent de câte minute întârziere s-au adunat deja -- la urma-urmei, nici cei cu care trebuia să ne-ntâlnim nu sunt întotdeauna punctuali :-)...

Şi cum ziceam: cânta cu băţu' la chitară... Hmm, poate ar fi timpu' să vadă Măruca cum arată o orchestră. Şi, la drept vorbind, şi eu pe lângă ea :-). Dacă iasă cu peripeţii, precis o să scriu şi-acilea.