La clubul de mici ucenici

Cu ceva mai bine de o lună în urmă, am înscris-o pe Uca la două activităţi de grup: un cerc de „arts & crafts” (un fel de lucru manual -- adică decupat, lipit, colorat, etc., la care se adaugă cântat, alergat prin sala de sport) şi unul de gimnastică. De vreo trei săptămâni a şi început să meargă.

La cel de gimnastică a fost o dată, s-a uitat la ce se face, şi a zis că nu vrea. Şi n-am mai mers.

La cel'lalt lucrurile nu-s chiar atât de alb-sau-negru. Grupul se întâlneşte de trei ori pe săptămână (luni, miercuri, vineri), câte două ore la fiecare întâlnire (dimineaţa, începând cu ora 9:30), la un centru comunitar din cartier. Sunt trei educatori (Mary, Jason şi Tanika) şi cam 10-15 copii cu vârste între trei şi cinci ani. Dintre prietenii Mărucăi, mai sunt înscrişi Thea şi Alexandra (cu care se joacă aproape zilnic pe alee) şi Naomi (cu care se joacă mai rar, dat fiind că stă olecuţă mai departe).

Părinţii sunt rugaţi să se retragă din sala unde au loc activităţile, ceea ce a provocat o panică majoră în rândul micuţilor la prima întâlnire. Uca n-a făcut excepţie, şi s-a alăturat plânsului în cor. N-au prea contat promisiunile Melindei că o aşteaptă afară (ceea ce, de alfel, a şi făcut). În fine, până la urmă s-au despărţit cu lacrimi în ochi, pentru a se revedea cam la fel două ore mai târziu. După aşa o primă experienţă nu mai eram deloc siguri că o să urmeze o continuare.

Da' a urmat. Şi asta îndeosebi pentru că Thea (vecina şi cea mai bună prietenă a Mărucăi) absentase de la prima întâlnire, aşa că era foarte curioasă să meargă şi a tot insistat să o facă împreună cu Măruca. Aşa că au mers împreună; Uca a plâns din nou, Thea nu. Orşicât, până la sfârşitul întâlnirii s-a instaturat suficient de multă voie bună încât să iasă amândouă cu zâmbetul pe buze (şi fluturând desenele făcute între timp).

Acu', aproape trei săptămâni mai târziu, nu pare să mai fie o tragedie separarea de Melinda. În general, Măruca se bucură de activităţile de la întâlnirile astea, ceea ce o face să vrea să participe la ele. (Când nu vrea, nu merge; s-a-ntâmplat de vreo două ori. Şi e perfect okay să vrea sau să nu vrea.)

Orişicât, Uca-nceput să vorbească (şi) în (aproximativ) engleză cu păpuşile prin casă ("Ooh, don't worry -- mommy's coming back soon!"), să cânte mai mult (a avut succes la ultima tură cu metrou' :-)) şi să vrea să spună la toată lumea de realizările ei din timpul „orelor de clasă”. Ceea ce-nseamnă că probabil o să vrea să-nfrunte geru' iernii în unele dimineţi viitoare. (Programul continuă până în primăvară; după care urmeaza o nouă tură de înscrieri, dacă o să mai fie amatoare.)

Balonaşe

Te prinzi în joc?

Ghici ghicitoarea mea?

Acalmie de duminică dimineaţa. O-ntreb pe Uca:

"- Vrei să ne jucăm un joc nou?"

"- Da."

"- Ok. Fii atentă, că are nişte reguli simple. Unul din noi se gândeşte la un cuvânt, şi nu spune ce cuvânt e. Iar celălalt pune tot felu' de întrebări celui dintâi în încercarea de a ghici la ce cuvânt s-a gândit. Sună bine?"

"- Da."

"- Bun. Acu' gândeşte-te la un cuvânt."

"- Ăăă... Aurora!" [De la Prinţesa Aurora, frumoasa din pădurea adormită...]

"- Ok, ok, da' ziceam că nu-mi spui ce cuvânt e, ci că o să-ncerc să-l ghicesc eu... Hai, înc-odată -- gândeşte-te la un cuvânt şi nu-mi spune ce cuvânt e."

"- Ok."

"- Te-ai gândit?"

"- Da -- bebe Aurora!"

"- Aaarghh... Păi nu ziceam că nu-mi spui ce cuvânt e? Şi era vorba de un singur cuvânt, nu de două... Uff... Mai încercăm o dată?"

"- Gândeşte-te tu!"

"- Ok, mă gândesc eu atunci... ăăă... m-am gândit!"

"- Ok."

După fo' 10-20 de secunde în care ne uităm unu' la cel'lalt în tăcere -- ea cu o faţă senină şi ochi mari, eu cu o figură din ce în ce mai nerăbdătoare:

"- Acu-ntreabă-mă!"

"- Ce?"

"- Ce vrei tu ca din răspunsurile mele să ghiceşti cuvântu'..."

"- Aaa, okay... Ce cuvânt e?"

"- Aaaaargh..."

Şi ăsta a fost momentu' la care am cedat nervos ;-)... Adicătelea am decis că probabil jocurile bazate pe reguli nu sunt tocmai cele mai potrivite pentru duminică înainte de amiaz'...

ps/ Câteva minute mai târziu, când am mai avut încă o tentativă de a juca jocu', prima întrebare a lui Uca a fost:

"- Plouă?"

O excelentă întrebare de debut, nu-i aşa? :-)

Plimbarea de seară

"- Ies cu Dodo la plimbare...", e ce mă simt dator să spun când blănosu' mare începe să nu-şi mai găsească locul nici în casă, nici în curtea din faţa casei. Anunţ la care Uca reactionează, de cele mai multe ori, cu un:
"- Vin şi eeeeu! Aşteaptă-mă, tata..."

Şi dacă nu e super-târziu (uneori şi atunci) e musai să aştept. Da' adevăru-i că-mi face plăcere să ies cu Uca (şi Dodo) la plimbarea de seară. De obicei, mergem pe terenul de sport din apropiere, sau --dacă e vreme ploioasă-- facem o tură în jurul complexului de case în care stăm.

Da' cel mai distractiv e când mergem pe t'ren, cum îi spunea Măruca până nu demult (iar acum îi place să mă imite cum o corectam: "- Nu t'ren, ci teeeee-ren!"). Şi asta pentru că, o dată ajunşi acolo, îl pot lăsa pe Dodo din lesă să zburde fericit (spre deosebire de alergătorii care se-ntimplă să fie atunci în plin proces de ars calorii, şi care brusc îşi descoperă resurse nebănuite, acompaniate de priviri disperato-încruntate aruncate în direcţia mea) şi mă pot dedica în întregime jocului cu Uca.

Care joc e o combinaţie aleatoare de:

• alergat de la o poartă la alta, sport la care eu sunt obligat (prin contract) să ajung întotdeauna pe locul doi, dacă se poate la o lungime de nas de mai rapida Măruca :-),
• alergat de la o poartă până la prăbuşirea finală, având în spinare anterior pomenita vitezistă care acum simte nevoia unei bine-meritate pauze (activă) odihnitoare,
• făcut "casteluţe" în ţărâna/zgura de pe pista de alergare,
• învârtit iute-iute pe loc drept, pînă t'renu' începe să se-ncline şi să ne basculeze în iarbă,
• (dacă e-ntuneric) stat pe spate-n gazon cu ochii împlântaţi în cer şi dând concurs care descoperă cea mai luminoasă stea, sau explicând cine a mâncat din Lună,
• (dacă e lumină) alergat după umbre şi sărit cu ambele picioare pe ele într-o tentativă (până acum mereu eşuată) de a împlânta o dată umbra-n pământ,
• ... şi cine mai ştie ce alte ghiduşii d-astea care acum nu-mi mai vin în minte.

Oricum, cert este că atât Uca cât şi eu (sigur şi Dodo, mai puţin sigur restul lumii) ne distrăm de minune. Cam după juma' de ceas ne dăm bătuţi şi ne hotărâm s-o luăm spre casă, moment la care Uca începe să caute prin iarbă câte o floricică de trifoi sau păpădie („pentru mama”), pe care apoi mi-o dă să o ţin eu când ajungem în dreptul „pietrei lui Ariel” (un bolovan mai mare, ce seamănă binişor cu stânca pe care stă Micuţa Sirenă -- vezi detaliile de pe perete), de pe care e obligatoriu să sară („de trei ori, că şi eu tot trei ani am”) dacă se poate direct în braţele mele (treaba mea ce fac cu patrupedu' care trage ca apucatu' la văzu' altor semeni de-ai săi aflaţi în plină plimbare de seară).

Ehh, şi când ajungem acasă, eu sigur istovit şi tentat să scot limba precum Dodo (care nu pierde nici o clipită şi începe să lipăie în blidu' cu apă, după care nu vreţi să ştiţi cum îi şiroieşte de pe botic de jur-împrejur), Uca se grăbeşte să dea buzna înăuntru şi să anunţe:
"- Am venit, mamaaa!"

După care are loc tradiţionalul „schimb de fanioane”: floricica culeasă în parc pentru paharu' cu lapte (mixat cu biscuiţi şi banană) încălzit, ce o aşteaptă pregătit. Şi care se serveşte, de regulă, vizionând (a mia oară) aventurile lui Tinker Bell, Ariel, Mariposa, Mulan, sau cine mai ştie cine...