26 ianuarie 2009

Tribul meu

Nu cu aşa multă vreme-n urmă povesteam cum a-nceput Măruca să se joace QBeez pe calculator. De atunci a mai încercat şi alte jocuri -- unele i-au plăcut, altele mai puţin. „My Tribe” (Tribul meu) este unul din jocurile care îmi pare că nu i-a plăcut prea tare (e relativ complex -- trebuie coordonat un grup de oameni --tribul-- întru acumularea de resurse, cunoştinţe, control al populaţiei, etc., plus rezolvarea de diverse „mistere”).

Îmi place mie însă, aşa că, vrând-nevrând, mai rulează din când în când pe computer. Partea faină e că adesea Măruca îmi sare-n braţe şi mă asistă în timpul jocului, urmărind ce fac pe acolo şi, uneori, insistând în a face ea una-alta în locul meu (creatul de fluturaşi pare să fie --deocamdată-- acţiunea favorită).

Una dintre particularităţile jocului este „laboratorul ştiinţific” în care se crează diverse amestecuri din resursele avute la dispoziţie; se folosesc întotdeauna trei ingrediente: elementul de bază (ex.: peşte, lemn, ciuperci, etc.), un lichid (apă de mare, de ploaie sau de fântână) şi un catalizator (praf de stele, de lună sau de aur). Amestecul lor rezultând în nişte substanţe care pot să aibă atât efecte miraculoase (adus ploaie, crescut puteri, întinerire) cât şi dezastruoase (pierderi de resurse, foamete, oboseală). Combinaţiile posibile sunt destul de multe (81, dacă am calculat bine, însă doar atunci când toate resursele sunt disponibile -- ceea ce nu e, de regulă, cazul) şi nu neapărat uşor de amintit. Ei bine, Uca pare să le reţină relativ uşor -- în vreo două cazuri ea fiind cea care mi-a amintit ce combinaţie îmi aduce efectul dorit. Ceea ce, cred eu, dovedeşte fie că memoria mea e pe ducă, fie că memoria vizuală a Mărucăi e una pe care m-aş putea baza şi-n alte situaţii (bunăoară, să-mi amintească pe ce străzi am venit de iar m-am rătăcit prin cine ştie ce cartier cu maşina).

O altă parte a jocului e cea cu „evidenţa populaţiei” -- mărimea tribului poate fi ajustată în oareşicare măsură. Un plus e că jocul mimează destul de bine lumea reală -- doar între anumite vârste se pot face copii, femeile care au avut un copil recent nu mai pot avea pentru o perioadă de timp în timp ce bărbaţii nu au astfel de restricţii, copiii moştenesc o combinaţie din abilităţile părinţilor. (Iar atunci când perechea merge să se-nchidă-n colibă pentru câtva timp anunţă la restul lumii că merg să „cheme barza” ;-).)

Pentru Uca însă, partea cea mai fascinantă în toată afacerea asta cu făcutul de copii e numele nou-născuţilor (fiecare membru al tribului are un nume pe care şi-l păstrează pe toată durata vieţii) şi faptul că numele poate fi schimbat. Din când în când, ţine neapărat să boteze ea pe câte unul (şi vine cu tot felul de nume -- de la unele reale la altele inventate pe loc). Aseară, bunăoară, a ţinut neapărat să o boteze „Melis” pe una din fetiţe.
- Okay, da-i scri tu numele, am provocat-o eu.

A fost de acord, aşa că s-a pus să repete: „Melis... Melis... Melisss...” într-o tentativă de a descoperi literele care alcătuiesc numele. Într-un final a decis ca „ms” e probabil scrierea corectă şi completă a numelui dorit, aşa că după ce a dibuit literele şi pe tastatură a purces cu succes la schimbatul numelui. Câteva minute mai târziu a ajuns la concluzia ca „er” trebuie să fie cum se scrie „Eric”.

Una peste alta, aş zice că jocul pe calculator are tot felul de efecte secundare -- de la exersarea memoriei la descifratul cuvintelor, exersatul scrisului, acomodarea cu aşezarea literelor pe tastatură. Singurul efect secundar pe care nu mi-l doresc e cel cu crearea unei dependenţe vizavi de joaca pe calculator. Cel puţin până acuma însă, Măruca nu pare să fie chiar atât de prinsă de jocuri încât să nu se poată dezlipi de pe scaun (lucru pe care nu întotdeauna l-aş putea spune despre mine...).



ps/ Şi că tot m-am întins cu vorba, hai să povestesc şi de cum încep să descopăr un oareşice simţ al umorului la Măruca... Uneori, în timp ce-şi soarbe lăpticul de seară, Uca vrea să ne jucăm QBeez. Asta însemnând, de preferinţă, toţi trei (ea, Melinda, eu), cu rându' câte un joc scurt. Ehh, scopul jocului ăsta e de a face să dispară toate cubuleţele dintr-un careu de 7x7, 8x8, ... 15x15 dând clicuri succesive pe grupuri de cel puţin două de aceeaşi culoare.

La un moment dat, din întâmplare, rândul meu a fost să fie la nivelul cu cele mai multe cubuleţe (grila de 15x15, cred), jocul următor urmând să fie cu cele mai puţine cubuleţe (grila de 7x7, cred), după care se progresează la din ce în ce mai multe până iarăşi se atinge limita maximă şi se revine la cele mai puţine, etc. Nu neapărat din întâmplare (cu siguranţă din neatenţie -- cum al'fel? :-D) am reuşit să rămân la sfârşit cu un cubuleţ, aşa că n-am obţinut bonusul de puncte acordat atunci când toate cubuleţele dispar.

Ehh, ce credeţi că zice Uca atunci când pe ecran apare grila cu cubuleţe puţine (şi mari), şi când --datorită regulei rotaţiei-- ar fi fost rândul ei la joc? Vă spun eu. Uitându-se peste umăr la Melinda, care o ţinea în braţe, zice cam aşa:
- Hai să-l lăsăm pe tata şi la jocul ăsta. Poate acuma reuşeşte să le facă pe toate...

Normal că Melinda a aprobat-o, în timp ce eu am rămas în cumpănă să desluşesc dacă a fost o ironie intenţionată 'au ba :-)...

19 ianuarie 2009

Competiţie

Au trecut luni de zile de când n-am mai văzut-o pe Măruca făcând puzzle; şi asta după o perioadă în care făcea destul de des şi cu spor.

Ei bine, azi şi-a amintit de pasiunea asta, aşa că a dibuit de prin sertare toate puzzle-urile ei de mai an şi le-a împrăştiat cu dărnicie în mijlocul camerei. Le-a făcut pe toate, fără sau cu mici intervenţii din parte-mi.

După care, probabil simţindu-se suficient de antrenată, m-a provocat la un făcut de puzzle viteză: câştigă cine termină primul (nu contra cronometru). Normal că mie mi-a atribuit singurul puzzle de 48 de piese, ea preferând unul de 24.

Ei bine, surpriza (pentru mine) a fost că a şi câştigat. De două ori la rând. Ceea ce, desigur, a fost prilej de bucurie maximă.

Am mai remarcat şi stilul în care vorbea în timp ce concuram; ceva de genul:
- Cred că eu o să câştig... Sau poate tu... Nu ştiu, o să vedem... Nuuu, eu o să câştig!...

După care, când se apropia de final începea cu:
- Mai am patru şi-am gătat... Trei...

Era de parcă pe lângă făcutul de puzzle mai avea şi-un război psihologic de purtat cu mine :-).

În fine, după ce mi-a administrat două bătăi succesive, m-a lăsat şi pe mine să trec la un puzzle de 24 de piese. La categoria asta însă n-a mai avut succesul dinainte. Şi dacă după prima înfrângere s-a comportat admirabil şi mi-a dat premiul binemeritat (pupicul pus în joc), după a doua s-a bosumflat şi m-a declarat urâcios. (Deh, poate trebuia să mă împotmolesc şi eu când mai aveam o piesă de pus...)

Acu', să spun drept, eu unu' aş prefera mai degrabă să-şi dezvolte spiritul de echipă (cooperare), decât cel de competiţie. (Ceea ce ar putea însemna fie să caut alte jocuri, fie să nu mai răspund la provocări.) Pe de altă parte însă, e clar că în competiţie se concentrează (şi ambiţionează) mai bine şi pare să se distreze mai tare (dacă nu pierde, desigur).

Şi-atunci, cum o fi mai bine: să-ncerc s-o dirijez înspre jocuri ce nu presupun competiţii 'au să o las (încurajez?) să-şi cultive spiritul competiţional? Pe termen lung (aka „în viaţă”) cam e nevoie de ambele abilităţi (cooperare, concurenţă)...

Orişicât, e 2-2 scorul dintre mine şi Măruca, iar pentru următoarea partidă mă cam bate-un gând să propun să ne legăm la ochi cu nişte fulare... Nu ştiu însă dacă mai avem puzzle-uri de nouă piese, singurele care cred că pot fi făcute „pe neve”, înainte de a adormi... ;-)

15 ianuarie 2009

„Mama”-i cu „m” şi „a”?

Azi a dat Măruca iama-n scris cuvinte scurte; aşa, pur şi simplu, din senin. A luat o cariocă de scris pe tablă şi-a pictat un „A”, după care a ţinut neapărat să ni-l arate. Am întrebat-o dacă ştie să scrie şi „C” şi „U”, adică restul literelor din versiunea scurtă a numelui ei, şi a zis că da, după care a şi demonstrat-o. Singurul lucru' care mai trebuia corectat (pentru a-şi scrie corect numele) era ordinea literelor -- ei îi ieşise „ACU”.

I-am scris eu repede pe tablă numele după care am lăsat-o să se joace mai departe. Ehh, pentru următoarele minute --cât am servit eu cina-- Uca s-a tot jucat cu scris diverse pe tablă. Venea şi ne mai întreba:
- Da' „mama” e cu „m” şi „a”?
- Da, cu „m” şi „a” e...

Şi dispărea pentru câteva secunde. Iar venea:
- Da' „Dodo” e cu „d” şi „a”?
- Nu, e cu „d” şi „o”...

Şi iar dispărea câteva secunde. Mai venea şi ne-ntreba cum se scrie o literă sau alta, i-o arătam pe perete (are un loc, în bucătărie, unde-s lipite toate literele alfabetului englezesc, cu care ne mai jucăm din când în când, în timpul mesei), şi iar dispărea.

Şi cam la trei-patru drumuri din astea insista tare-tare să mergem să-i vedem capodopera. După care mai ştergea o parte şi iar se punea să scrie.

Nu a ţinut-o prea mult (poate vreo 10-15 minute), însă atât cât a fost a fost din propria-i iniţiativă. Adică aşa cum e bine să fie.

Amintiri din copilărie

Asta e, mai nou, ceea ce cere Uca seara, undeva între cititul poveştii şi adormitul buştean:
- Îmi povesteşti ceva de când erai tu mic? Te rooog...

Aşa că atât Melinda, cât şi eu, am început să depănăm amintiri... În fine, ce-a mai rămas din ele. (E puţin distractiv să observ cum, povestind o întâmplare sau alta, îmi amintesc detalii sau alte păţanii, care al'fel aproape sigur nu mi-ar fi venit în minte. Uite, bunăoară mi-am amintit cum şi eu eram fermecat de poveştile adevărate pe care mi le spuneau părinţii... O fi moştenit şi Uca „microbu'”?)

Orişicât, nu pare să se plictisească, chiar dacă-i repet a nu ştiu câta oară câte o păţanie. Ba chiar, dacă mă vede că sunt indecis sau nu-mi vine pe moment nimic nou în minte, se oferă ea să-mi dea sugestii:
- Mai spune-mi o dată cum veneai de la mătuşa ta şi ai căzut cu bicicleta...

În careva seară ajunsesem să-i povestim despre cum era ea în primele-i zile/săptămâni de viaţă. Tare i-a plăcut. Singura chestie la care a protestat e c-a avut părul scurt şi negru; în rest, a fost numa' un zâmbet la orişice detaliu (inclusiv la cele cu trezirile mărunte şi dese a căror coordonator era).

Amintiri să fie, căci cine să le-asculte avem; uneori, avem şi cine să le povestească :-).

06 ianuarie 2009

Din lumea celor care nu cuvântă

„Băieţelul nostru de patru ani a lăsat o bucată de brânză afară ca să vadă dacă au să fie semne de muşcături pe dimineaţă... sau poate un animal nocturn flămând ce a adormit lângă ea.”
(The Animal Detector)
Plecând de la curiozitatea băieţelului de mai sus, întreaga sa familie a pus la punct un sistem prin care filmează animalele ce se prezintă noaptea la mâncat momeala pe care le-o lasă. În timp, au descoperit un număr destul de mare de animăluţe care le populează aria. (Şi pe care le puteţi vedea în scurtele clipuri video disponibile pe sit.)

Mi-a plăcut ideea. Şi n-ar fi exclus să o copiem în viitor. Sunt destul de sigur că, în Toronto, nu e deloc greu să momeşti veveriţe, ratoni, sconcşi, iepuri, pescăruşi, şi alte purtătoare de blană sau pene a căror nume nu mi le mai amintesc acum. (Probabil c-ar fi mai greu să atragi câini şi pisici, de care nu se duce lipsă pe alte meleaguri.)

Da' să trec peste introducere şi să-ncerc a spune câteva vorbe despre ce vroiam, de fapt: relaţia pe care o are Măruca cu animăluţele ce o-nconjoară.

Veve
Şi logic ar fi să-ncep cu motanul casei, deţinătorul de drept al titlului de Mare Înţelept (câştigat datorită incredibilei răbdări de care dă dovadă, a persistenţei cu care face lucrurile aşa cum le consideră el necesar, şi a recordurilor pe care continuă să le stabilească în materie de dormit non-stop -- ce poa' să fie mai înţelpt de-atât? :-)).

Dat fiind că Veve nu avea deloc o atitudine pozitivă faţă de puţinii copii mici ce ne vizitaseră înainte ca Măruca să se nască (devenea de-a dreptul agresiv dacă era provocat la joacă în repetate rânduri), aveam oareşice dubii vizavi de cum avea să-i facă primirea. Mai mult, obişnuia să doarmă în pat cu noi, între perne, adicătelea acolo unde se preconiza să fie sediul central al Mărucăi în primele ei nopţi.

Ei bine, în ciuda aşteptărilor oarecum cu emoţii, Veve a dat dovadă de un comportament exemplar vizavi de Măruca. Nu a părut deloc deranjat de faptul că „locul lui” dinter perne nu mai era al lui, ba chiar a dat impresia că uneori veghează somnul de bebe. (Okay, de vreo două ori l-am surprins încercând să dea cu lăbuţa după mânuţa de bebe ce se mişca haotic în timpul somnului, aşa că nu-s chiar sigur că stătea de strajă 'au doar descoperise o „jucărie” nouă :-).)

Aş zice că Veve a făcut o investiţie excelentă arătându-se prietenos şi tolerant faţă de Uca. Căci aceasta îi este răsplătită acum cu un comportament similar din partea Mărucăi, ce se arată de cele mai multe ori extrem de atentă şi grijulie faţă de el. (Okay, nu a fost tot timpul aşa. Când abia începea să meargă, Uca avea tendinţa de a face un singur lucru atunci când îl prindea pe Veve în aria ei de acţiune -- să se tăvălească peste el, eventual dublat cu o degustare de blană. Spre lauda sa şi mirarea mea, Veve le-a-ndurat pe toate cu stocisim, neripostând niciodată.)

Dodo
Pe când Uca împlinea un an şi jumătate, a apărut al doilea companion cu blană din viaţa ei: Dodo, „căţeluşul” familiei. Următoarele câteva săptămâni au fost singurele în care Măruca a fost mai grea decât el (deşi nu la fel de agilă); mai apoi --şi de atunci încoace-- Dodo a depăşit-o cu mult, ceea ce i-a creat un avantaj de care Veve, bunăoară, n-a beneficiat. Ei bine, Dodo s-a dovedit a fi un prieten mai nărăvaş şi nu întotdeauna uşor de stăpânit, interacţiunea dintre ei ajungând uneori la trânteli şi lovituri de coadă (veselă) nu tocmai apreciate de Uca.

În consecinţă, chiar dacă Uca pare să-l îndrăgească, e clar că nu-l alintă la fel de mult ca şi pe Veve.

(Apropo de greutate -- în careva carte despre Golden Retrievers, la măsuri de siguranţă era dat următorul sfat: nu vă lăsaţi copilul singur cu câinele, decât dacă greutatea copilului e de cel puţin două ori mai mare decât cea a câinelui. Ei bine, dat fiind că Dodo se învârte undeva în jurul lui 40 de kg, dac-ar fi să urmez acest sfat ar însemna ca Dodo şi Măruca să nu fie niciodată doar ei amândoi în aceeaşi cameră.)


Dory
Apoi, pentru câteva luni, a existat şi-un peşte: Dory. De fapt, doi (era şi-un Nemo, desigur), însă dat fiind că se luptau între ei a trebuit să-i despărţim şi să-l dăm pe unul dintre ei la nişte prieteni.

Uca a fost întotdeauna fascinată de acvariile pe care le vedea la magazinele cu produse pentru animăluţe atunci când mergeam să luăm provizii pentru anterior pomeniţii blănoşi. Aşa că nu a trecut prea mult până când a vrut să aibă unul şi acasă. Am început cu unul mic, care nu putea suporta prea mulţi peşti (noi ne gândeam la doi, dar am sfârşit prin a fi doar unul).

La-nceput Uca a fost entuziasmată şi participa la tot ce ţinea de îngrijirea lui Dory: dat mâncare, schimbat apă, urmărit seara. Dar în timp, interesul ei pentru acvariu s-a diminuat. Astăzi, cred că singura memorie pe care o mai are vizavi de Dory e modul tragic in care aceasta a murit (o piatră din acvariu alunecase puţin, suficient pentru a o „ţintui” pe Dory de sticla acvariului; pe când ne-am prins noi ce se-ntâmplase, era prea târziu -- Dory se sufocase) şi ceremonia care a urmat (dus la pârâiaş, şi luat rămas bun).

Tribul Ponţi
Apoi am avut nişte broaşte ţestoase -- pe o durată de câteva luni numărul lor variind între unu şi trei (Miki, Kiki ş Riki).

La fel ca şi cu peştele, la început Măruca s-a arătat foarte entuziasmată, purtându-le în mână şi arătându-le la toată lumea pe afară. Apoi, încet-încet, interesul ei s-a diminuat. După câteva luni, n-a avut nici o obiecţie când i-am zis că poate ne despărţim de ţestoase. Aşa că le-am făcut cadou la o altă familie, ce sperăm să fie mai interesată de studiul purtătoarelor de carapace.

---

Şi cam asta ar fi. Întâmplător, mai are de-a face cu veveriţe şi păsărele, cărora le mai lasă ceva de mâncare pe gard după care le urmăreşte pe fereastră. Pe viitor, probabil că vom continua să facem vizite la grădina zoologică şi eventual --dacă se arată interesată-- încercat un voluntariat la adăposturi („animal shelters”) de animale domestice sau sălbatice. Şi, cine ştie?, dacă ne mutăm într-o comunitate mai mică sau mai către periferia metropolei, atunci poate instalăm şi-un detector de animale. Poate avem noroc şi-l surprindem pe Bigfoot :-)...


ps/ Am uitat să spun: animalele „de gospodărie” (găini, raţe, gâşte, curcani, porci, vaci, etc.) sunt mult mai rar întâlnite prin Toronto decât cele „de companie” sau sălbatice. Ceea ce pare să fi dus la situaţii hilare de genul celei în care un copil căruia profesorul i-a cerut să deseneze un animal domestic, a ales să deseneze un pui -- fix aşa cum arată când e la rotisor. Aparent, asta era singura modalitate sub care puiul fusese întâlnit de respectivul copil...

03 ianuarie 2009

QBeez

E ceva vreme de când Măruca frecventează destul de des Poisson Rouge, pentru a se juca puţin cu mini-jocurile de acolo. (Îi place în mod special să facă tortul, care e o secvenţă ce apare pe una din literele alfabetului.) De ceva mai puţină vreme, să tot fie vreo săptămână sau două, a descoperit jocul off-line (adică nu neapărat pe Internet), preferatul momentului părând să fie QBeez 2.

Pe de o parte, observ lucruri bune la jucatul acesta pe calculator: şi-a îmbunătăţit foarte mult controlul cursorului pe ecran (ceea ce e un pas important în folosirea confortabilă a calculatorului), îşi antrenează spiritul de observaţie (bunăoară, în careva joc trebuia să compare două imagini cvasi-identice în care trebuia să descopere cele câteva mici deosebiri), şi pare să o ajute la „număratul dintr-o privire” (în sensul că identifică relativ uşor unde sunt grupuri de obiecte vs. un singur obiect într-un puzzle de culori).

Pe de altă parte, observ şi unele lucruri care nu neapărat mă încântă: devine foarte uşor iritată dacă nu e lăsată să joace ea în anumite momente (chiar dacă cu câteva secunde înainte promisese că „termin jocul ăsta şi tu joci următorul”, jocul ei fiind gata de p-acu'), şi cel puţin uneori pare să fie dornică să sacrifice joaca pe alee în favoare jocului pe calculator. (Ce-i drept, e şi cam friguţ afară în perioada asta a anului, ceea ce s-ar putea să aibă o părticică de contribuţie la decizie.)

Totuşi, cel puţin până acum nu a părut să fie chiar atât de prinsă de jocul pe calculator încât să nu se mai dea deslipită de el cu zilele (cum am fost eu când am descoperit clonele ZX Spectrum -- drept e că aveam cam de patru ori vârsta actuală a Mărucăi, ceea ce nu ştiu dacă să socotesc ca avantaj sau dezavantaj în comparaţie); de multe ori, lasă computerul în pace, preferând jocul cu păpuşile, chiar dacă eu sau Melinda continuăm să ne jucăm încă o vreme (deh, jocurile astea...).

O să fie interesant de urmărit interesul ei vizavi de jocurile pe calculator. Cel puţin deocamdată, nu sunt îngrijorat în mod deosebit dacă o să treacă prin câte o „pasiune nimicitoare” (i.e. multe ore consecutive cu degetele pe taste sau mouse) pentru un joc sau altul. Aşa că nu simt nevoia unor reguli sau limite în ceea ce priveşte această joacă. Mi-ar părea totuşi rău să o văd că-şi petrece în faţa computerului prea mult din timpul care altfel l-ar putea petrece (mai bine?) alergând desculţă pe alee...


ps/ Interesant cum (mult) mai tânăr fiind, priveam ca pe un „amestec în treburi interne” total neavenit, orice sugestie cum că s-ar putea să nu am cele mai sănătoase preferinţe în ale folositului de calculator. Hmm, unele perspective se schimbă cu trecerea timpului (şi primitul berzei în vizită)... :-)

02 ianuarie 2009

„S” începe de la scorpion?

Întrebarea din titlu e una din cele pe care mi le-a pus Măruca în seara asta. De fapt, vroia să mă întrebe dacă „scorpion” începe cu litera „S”.

Cu luni în urmă, când am început să ne jucăm cu literele şi recunoscutul lor (forma scrisă), îi introduceam câte o nouă literă la modul: „Ăsta-i E de la elefant. Aici avem F de la fazan. Uite şi-un G de la gorilă. Ş.a.m.d.”. Dar dac-o întrebam: „Cu ce literă-ncepe elefant?”, nu ştia să-mi răspundă. Pe de o parte, încă nu făcea (şi continuă să nu facă) legătura dintre litere şi cuvinte; pe de altă parte, nu făcea conexiunea dintre sunet şi forma scrisă. Ei bine, pe aceasta din urmă, pare că începe să o „simtă”.

Acu' vreo patru-cinci zile, în timp ce mâncam, ne jucam de-a recunoscutul literelor de pe planşeta de plastic pe care o are de obicei Uca sub farfuria ei (cam aşa ceva, doar că cu litere în loc de cifre), când Melinda a început s-o întrebe chestii de genul: „Da' Aaaarici -- poţi să-mi arăţi cu ce literă începe?” Şi încet-încet parcă a început să prindă ideea. Normal că recunoştea mai degrabă cuvintele la a căror pronunţie prelungeam prima literă (Rrraţă, Mmmama, Lllingură, etc.), şi mai avea şi rateuri (cam jumătate din încercări), da' orşicât, prinsese ideea şi părea că-i place.

De atunci cred c-am mai întrebat-o de vreo două-trei ori cu ce literă începe un cuvânt sau altul, dar niciodată n-am insistat îndiferent dacă-mi răspundea corect 'au ba. În seara asta a venit ea să mă-ntrebe dacă a dibuit bine litera cu care începe un cuvânt. (Nici măcar n-am idee de unde i s-a căşunat pe „scorpion”, pentru că în momentul acela se juca cu nişte păpuşi.) I-am zis că da, scorpion începe cu „S”, a clipocit de două ori veselă de confirmare, după care mi-a întors spatele şi a continuat să se joace cu păpuşile.

Pentru mine, e interesant să văd cum reuşeşte să îmbine plăcutul (joaca) cu utilul (învăţatul) -- e cel mai fără de efort stil de învăţare de care am ştiinţă. E fain de observat şi cum îi rămâne câte o chestie agăţată în minte şi cum se mai gândeşte la ea la zile distanţă de la o oarecare discuţie iniţială. I s-a mai întâmplat şi cu alte ocazii...


ps/ A-nceput de ieri să treacă (2009): An Nou Fericit, cititoriule! :-)