Năşuca

Nicholas Paul este băieţelul unor prieteni de-ai noştri pe care am avut onoarea de a-l boteza.

Măruca a fost prima oară când a intrat într-o biserică de la propriul ei botez (despre care, se pare, că încă n-am avut timp să scriu pe blog). Cred că a fost niţel impresionată -- interior imens, picturi pe toţi pereţii, lucruri aurite, 

preotul îmbrăcat cu totul deosebit. Pentru primele câteva minute a făcut ochii mari şi a vorbit în şoaptă (deşi slujba încă nu începuse, şi majoritatea celor din jurul ei vorbeau normal).

Apoi ne-a declarat că vrea să stea lângă noi pe tot timpul procesiunii. Iar noi n-am avut nimic împotrivă; şi nici altcineva. (Preotul, când a remarcat-o, a spus ceva de genul: „Hei, avem şi-o năşucă mică! Pofteşte mai în faţă!”). Aşa că Uca a sfârşit prin a sta mai mult în rându-ntâi, ce-i drept, în picioare. Printre altele, a testat apa cu mânuţa (declarând că nu-i prea rece) şi a ajutat la schimbatul lui Nicholas.

Seara, la petrecere, ne-a dansat pe amândoi (Melinda, subsemnatu'); asta după ce la un moment dat se cocoţase pe mini-scena din sală şi întreba în microfon: „Mama, mă vezi?” :-). A capitulat însă pe la miezul nopţii când ne-a oferit două opţiuni: fie adoarme acolo, pe scaune, fie plecăm acasă. Am ales-o pe cea din urmă, Uca a adormit înainte de a scoate maşina din parcare.

La Mulţi Ani, Nicholas!

Nu mă pot abţine

Mai nou, Măruca nu se mulţumeşte întotdeauna cu cât îi citim seara, la culcare; vrea mai mult. Baiu' e că genele (nu alea din ADN) noastre au altă opinie.

Compromisul la care am ajuns e cam aşa: lăsăm lumina aprinsă şi pe Uca cu orice carte vrea la îndemână, urmând ca atunci când nu mai „citeşte” să „sufle-n lumânare” şi să se culce. Pare să fie o soluţie acceptabilă pentru toată lumea.

Aseară numa' ce-am trecut printr-un astfel de episod; în momentul în care Măruca urma să treacă pe cont propriu s-a ridicat în şezut, şi-a aşezat cartea în faţă şi era pe punctul de a purcede când am avut, aproximativ, următorul dialog:
- Da' de ce nu stai întinsă, sub pătură?
- Păi nu mă pot abţine.
- Huh? Cum adică?
- Păi e grea cartea şi nu mă pot abţine cu ea în mână...
- ...
- Nu râde, tati, că nu-i 'funny'...

N-aş fi râs eu -- da' mă puteam abţine? :-)

Spirit comercial

Alte discuţii de seară; zice Măruca:
- ... şi-o să merg cu adresa de baie ¹ la piaţă şi o vând.
- Ohh, da? Pe câţi bani?
- Pe... mmm... trei.
- Trei lei?
- Da.
- Okay. Da' ia stai puţin... dacă, să zicem, în piaţă fiind, vine unu' pe care-l cheamă Vasile şi spune că-ţi dă trei lei pe adresa de baie, şi fix atunci mai apare cineva acolo, să-i zicem Marcela, şi spune că-ţi dă cinci lei pentru acelaşi lucru. Cui îl vinzi? La Vasile 'au la Marcela?
- La Marcela.
- De ce?
- Pentru că-mi dă mai mult.
- Bingo!

Lăsând la o parte suspiciunile pe care mi le-a dat vizavi de o posibilă rătăcire a unei gene evreieşti prin DNA :-), faptul că Uca a intuit bine rezolvarea problemei de optimizare (i.e. maximizarea profitului) şi că nu mai are nici un dubiu în ceea ce priveşte raportul dintre trei şi cinci, o să le iau de veşti bune. Aştept cu interes momentul în care o să intuiască la fel de bine cum vine treaba cu maximizarea „plus-valorii” (i.e. un joc nou --în sensul de ne-mai-jucat-- este, de regulă, mai valoros decât a paişpcea păpuşă în colecţie). Ohh da, şi care e rolul şi locul lui şase pe planetă.

1. „Adresa de baie” e, de fapt, dresul de baie. Măruca a făcut confuzia asta când era mai mică, iar mie mi s-a părut atât de nostimă încât am început s-o folosesc şi eu când vorbesc cu ea. O dovadă în plus că învăţatul e un drum cu două sensuri... Oricum, mi-s destul de sigur că se va auto-corecta la un moment, aşa cum a făcut cu majoritatea celorlaltor confuzii sau greşeli de vorbire. Rămâne de văzut cine o să mă corecteze pe mine :-).

Când cu gene ostenite...

În careva seară, dialog cu Măruca:

- Hai să mergem sus, la culcărică -- vrei?

- Nuuu... Vreau să mai stăm puţin, să ne jucăm şi cu...

- Păi am stat deja mult jos, mă gândeam că...

- Da, da' io vreau să stăm puţin, nu mult!

- Aah, okay...

Aşa c-am mai stat câteva minute, suficiente ca să pot anunţa:

- Acum am stat şi mult şi puţin jos, la joacă. Mergem la culcare?

- Okay...

Şi duşi am fost -- în lumea viselor.

La săniuş

„Săniuţa fuuuge / Nimeni n-o ajunge...”

Iarna asta am prins câteva „şedinţe” de săniuş cum scrie la carte. Uca a fost încântată atât de alunecatul pe burtă pe „capac”, cât şi de mai clasica poziţie „în şezut” pe o mai puţin clasică imitaţie de sanie din plastic. Iar Dodo a fost încă şi mai încântat de idee, dat fiind că în sfârşit găsise ceva demn de urmărit cu salturi mari şi şugubeţe.

Zăpadă să fie, că apar şi săniile. Şi cum Canada nu duce lipsă de zăpadă...

Omu' bun şi puiu' copt

Aseară, în timp ce-şi îmbrăca pijamaua, Măruca a ţinut neapărat să clarifice poziţia fiecăruia din noi în cadrul diversităţii umane. După cum urmează:

• Uca e puiu' de om;
  
• Mama e omu' de pui;
  
• Tata e omu' de lucru şi omu' de om.
  

N-am avut nici proteste, nici completări de făcut.