Drum bun, Bunicu'!

„Unu' de iubire, unu' de dus şi unu' de întors!” -- aşa ne zice Măruca când careva dintre noi pleacă undeva şi ea nu merge. După care adaugă trei pupici complementari. Şi unul sau mai multe „hug”-uri.

Şi tot aşa i-a spus azi la Bunicu', când şi-au luat rămas bun pe aeroport.

Drum bun, Bunicu'! Şi să nu uiţi de cel de-al treilea pupic :-)...

Fugi Uca, fugi!

Mai an povesteam despre ieşirile de seară pe care le facem cu patrupedul lătrător din dotare. Continuăm să avem parte de ele; în ultima vreme, însoţiţi şi de Bunicu'; uneori şi de alţi copii/părinţi de pe alee.

Din când în când (în mod sigur prea rar) mă mai pocneşte dorul de alergat şi mă pun să fac câteva ture de teren, în timp ce patrupedul fuge în toate direcţiile, iar Măruca se joacă fie cu alţi copii (dacă sunt prezenţi), fie cu Bunicu' sau singură (după caz).

Ei bine, de vreo trei-patru zile am cam inversat rolurile cu Uca -- ea este cea care aleargă în timp ce eu îi fac galerie şi o urmăresc cu privirea de pe un punct oarecarea al pistei de alergare. N-a fost ideea mea, ci a ei.

Eu mă dădusem rănit („sunt în şlapi, nu pot s-alerg”) şi bănuiam că asta o va convinge pe Uca să caute un băţ şi să deseneze ceva pe nisip-pietrişul cu care e acoperită pista de alergare, însă n-a fost să fie aşa. Prin urmare a alergat vreo trei ture de teren --încet, cu pauze de luat în braţe şi pupăcit la capătul fiecăreia-- înainte de a mă convinge şi pe mine să mă alătur pentru o ultimă (a patra a ei, prima a mea) tură. Pe parcursul acestei ultime ture, în timp ce eu încercam să-i explic (cu cuvinte puţine, căci deh, se vroia exemplu) cum că e mai bine să nu vorbeşti în timp ce alergi, mi-a făcut o propunere: ce-ar fi dacă am veni şi a doua zi, de dimineaţă, la alergat? Şi, de data asta, să-mi iau şi eu adidaşi, ca s-alergăm împreună?

Vă daţi seama că nu puteam refuza aşa un antrenor personal. Aşa că-n dimineţa zilei următoare (duminică, parcă), în timp ce nori negri se-adunau deasupra noastră, am dat buzna pe teren. Ultimele două ture (din vreo şase ale mele şi patru ale ei) le-am făcut pe ploaie, ţinându-ne de mâini, sfidând fulgerele (care nu o deranjează), tunetele (care nu-i prea plac) şi picăturile şiroaie. Am sfârşit leoarcă, da' veseli.

Aseară a mai fugit patru ture; singură, căci eu iarăşi m-am prezentat în şlapi. (Drept urmare mi-a zis că şi dacă vin în adidaşi pot să nu alerg dacă nu vreau; ea, şi cu Dodo, oricum aleargă.)

Ar fi super-fain dacă ar prinde-o ideea de atletism şi s-ar obişnui să iasă la alergat în fiecare seară/dimineaţă. Dacă persistă suficient de mult, cine ştie?, poate mă molipsesc şi eu :-).


ps/ „O tură” trebuie să fie undeva pe la 400 de metri lungime, dat fiind că pista de atletism înconjoară un teren normal de fotbal. Prin urmare, aleargă undeva pe la un kilometru şi jumătate.

Hmm... cred c-am s-o-ntreb dacă vrea să se-nscrie într-un eveniment de genul „CIBC Run for the Cure”, în care ar putea alerga (plimba, mers la pas) alături de jde mii de alte persoane. Dacă-i surâde ideea, sigur o să scriu despre...

Echilibristică

Grădinile Edwards se află în partea de nord a parcului Sunnybrook, împreună constituind una din cele mai mari zone verzi a oraşului Toronto. Aşa c-a trebuit să-i arătăm şi lui Bunicu'. (Partea sudică a parcului fiind deja trecută în revistă.) Ieşirea avea să se dovedească a fii o serie de exerciţii de echilibristică pentru Uca.

Pe trunchiuri de copaci căzuţi:

Pe pietre în apă:

Prin copaci:

(-;

Pocahontas

Veri citadine

Nisip şi apă -- unul din cele mai potrivite tratamente pe timp de vară. O combinaţie care în zona Toronto e cel mai probabil să te ducă fie la Plaje („The Beaches”), fie pe Insulă („Toronto Island”). Noi, de regulă, alegem a doua variantă. Lucru care ni s-a-ntâmplat şi astăzi.

Surpriza dimineţii trebuie că a fost întâlnirea cu un cârd de gâşte canadiene ce încercau să dormiteze la umbră. Asta până să dea peste ele Uca şi Alexandra, din care moment au uitat partea cu somnul. (La urma-urmei, mi se pare corect. La ce alt tratament să te aştepţi după ce pui pe apă ditamai avionul? (-;)

Insule, tunuri şi castele

Măricele, mijlocele, mici şi foarte mici -- cu un total de 997 (dacă bine-mi amintesc de pe plăcuţa înşurubată pe ultima platformă a turnului observatorului din apropiere), insulele astea sunt împrăştiate pe o lungime de câţiva zeci de kilometri din fluviul St. Lawrence, undeva la graniţa dintre Canada şi USA. Zona e comercializată turistic sub denumirea de O Mie de Insule.

În ce mă priveşte, singurul mod prin care mi-am putut explica diferenţa dintre numărul de insule din reclamă şi cel real, a fost prin a bănui că tunul ce decorează portul din Gananoque a fost, totuşi, funcţional cândva.

Una din insule, a Inimii, găzduieşte un mic castel -- Castelul Boldt. A cărui poveste, tragică, e cam aşa: un milionar New Yorkez se decide la cumpăna dintre secole (al XIX-lea şi al XX-lea, ca să nu fie dubii) să construiască o „casă de vacanţă” unde să se poată retrage cu iubita sa soţie. Locaţia aleasă avea să fie pitoreasca insulă a Inimii. Timp de patru ani de zile câteva sute de meşteri trebăluiesc pe şantierul rezultat. Dar înainte de a termina primesc o telegramă: „Opriţi construcţia!”. Soţia milionarului murise pe neaşteptate. Pentru mai bine de şapte decenii insula, cu tot ce era pe ea, avea să fie abandonată. Apoi, în 1977, urmaşii milionarului decid să accepte propunerea autorităţilor portuare din zona celor O Mie de Insule şi vând totul pentru un dolar cu condiţia ca toţi banii care se vor face prin transformarea în punct turistic al castelului să fie reinvestiţi întru reamenajarea sa.

Noi n-am apucat să vizităm castelul din lipsă de documente necesare (i.e. paşapoarte -- trebuia să debarcăm pe teritoriu american), dar l-am pus pe listă pentru proxima ocazie.