31 martie 2010

Scenarii astronomice

Aseară, în drum spre terenul unde-şi face alergarea Dodo:
- Tati, Soarele e o stea?
- Da, Uca, o stea e.
- Şi celelalte stele tot soare sunt?
- Tot sori sunt şi ele, da.
- Şi-atunci, când Soarele o să moară, Pâmântul o să meargă şi-o să-şi aleagă altă stea ca Soare?
- Ăăă, hmm... nu ştiu...
- Şi Luna o să vină după Pământ?
- Luna? Cred că da. Luna s-a-nvârtit tot timpul în jurul Pământului, aşa că sigur o să meargă oriunde acesta va merge...

---

Adevărul e că nu-mi mai aminteam ce-am citit (sau văzut prin ceva documentare?) vizavi de sfârşitul Soarelui. Aşa că azi, între două compilări, mi-am aruncat ochii prin diverse colţuri ale Pânzei (aka The Net) să văd cum se prezintă treaba; la o adică, măcar să fiu în stare să continui cu încă două replici dialogul, dac-o fi să se mai pună problema vreodată.

Ei bine, din câte înţeleg, Soarele se află undeva la mijlocul vieţii sale (midlife crisis, anyone?) aşa că pentru încă vreo patru-cinci miliarde de ani e foarte probabil să facă aproximativ acelaşi lucru pe care-l face şi acum: dă lumină şi căldură la vecini.

Mai apoi o va lăsa mai moale cu lumina şi se va face mai întâi roşu de furie că i s-a gătat hidrogenul (la oameni, fenomenul are loc când se termină oxigenul) şi se va umfla într-atâta încât e dat ca sigur că Mercur şi Venus vor fi fiind înghiţite cu totul. Posibil şi Pământul (care e al treilea pe meniu) dar părerile par să fie-mpărţite. Orşicât, chiar dacă Pământul scapă, nu va scăpa cu viaţă (cum ar veni, nu va mai fi vieţuind nimic pe suprafaţa sa -- din cauza căldurii).

Ehh, şi după ce-i trece supărarea, Soarele se va calma luând mai întâi forma unui pitic alb, pentru ca după alte miliarde de ani, timp în care se va răci treptat, să devină un pitic negru. La acel moment va fi fiind destul de mic ca dimensiune (undeva în ligă cu Pământul) şi va fi, probabil, plin de diamante.

Nu ştiu voi ce planuri aveţi, dar eu încep să mă gândesc la un colier pentru nevastă :-).


ps/ Cumva, toată treaba mi-a amintit de Seasons in the Sun.

30 martie 2010

Primul machiaj

A fost să fie duminică, când Măruca a vrut să „se aranjeze puţin” şi ea înainte de a pleca în vizită la nişte prieteni.

Luni şi-a vopsit unghiile (nu e prima oară) în ceva care mi-a explicat la telefon că e transparent şi cu sclipici, şi care mai pe seară am stabilit amândoi că e praful de stele cu care a aruncă Luna după noi pentru că tot încercam să sărim pe ea. (Şi-a fost o Lună plină aseară de zău că n-aveai altceva mai bun de făcut decât să vrei să sari pînă la ea.)

Azi, marţi, de dimineaţă s-a mai machiat puţin, special pentru a face o demonstraţie pentru Mrs. Lavazzado la şcoală. (Da, mai merge.) Care Mrs. Lavazzado s-a declarat pozitiv impresionată de culoarea de ojă aleasă. (Eu îmi aminteam de alt gen de impresii pe care le aveau educatoarele pe vremea când frecventam eu şcoala.)

Una peste alta, cred că tre' să-ncep să mă obişnuiesc cu ideea că „să colorăm” nu implică neapărat hârtia. Mai sper doar să nu implice propria-mi piele. :-)

Facturiada de primăvară

Mi se mai întâmplă (din ce în ce mai rar şi cu un entuziasm ce e la un epsilon-bine-ales depărtare de zero) să dau iama prin hârtii (altele decât cele care sunt proprietatea Mărucăi) şi să pun de-o tentativă de ordonare a lor. Facturi de tot felul (telefon, Internet, bănci, cărţi de credit, dentist, etc.) care se adună cu kilogramele. La un moment dat mi-am auto-impus o regulă: orice mai vechi de trei ani se aruncă. (Mai puţin declaraţiile la fiscul canadian, care prin lege mi-s obligat să le păstrez şapte ani.)

Partea cu identificatul a ce e mai vechi de trei ani nu a fost chiar aşa grea, dat fiind că am tendinţa de a aranja documentele în ordine cronologică. Aruncatul însă, hmm, a prezentat o problemă. Cum? Plasatul la ghena de gunoi de documente cu diverse informaţii confidenţiale nu mi se pare chiar cea mai coşeră soluţie (deh, m-am molipsit şi eu de privacy-phobia de când mi-s pe meleagurile astea). Arsul lor nu e chiar la-ndemână, că n-am unde face focul fără să risc a plăti şi plimbatul a două maşini de pompieri prin oraş. Până la urmă am optat pentru ferfeliţizarea hârtiilor.

După fo' trei hârtii pe care le-am rupt de mână am făcut apel la varianta mecanizată: tăietorul de hârtii (aka the paper shredder). Aşa se face că m-am trezit cu doi saci (da, saci -- şi zău că-n forma netăiată totul încăpea într-o plasă normală ca dimensiuni) de tăieţei de hârtie. Ce s-a ales de unul dintre ei se poate vedea în imaginile ce urmează. (Pe celălalt sac apucasem să-l arunc deja.)


La final, mi-a ieşit socoata cam aşa:
  • tăiat hârtii: juma' de oră
  • aruncat de, cu şi printre hârtii: juma' de oră
  • făcut curat după: o oră
Dar partea cu adevărat importantă a fost c-am împletit utilul cu plăcutul. :-)

07 martie 2010

Joacă de seară

În ultimele câteva săptămâni s-a instaurat o oarecare rutină în ceea ce priveşte serile: ne jucăm Bendomino sau cărţi.

Bendomino e o versiune puţin modificată de domino, în sensul că piesele sunt puţin curbate, ceea ce face puţin mai dificilă plasarea unei piese noi (după două piese curbate în acelaşi sens a treia e obligatoriu să fie curbată invers; arareori, unul din capete se blochează datorită curbării). E un joc destul de drăguţ, simplu şi care durează doar câteva minute. (Da' e greu să te opreşti doar la o singură partidă, aşa că durata uneia nu spune mare lucru.) Dat fiind că fiecare număr e colorat cu altă culoare cred că poate fi jucat şi de copii mai mici, care nu neapărat sunt atraşi de număratul punctişoarelor. (Ţin minte că acu vreo doi ani era imposibil să o atrag pe Uca în orice joc care implica prezenţa unui zar -- nu o interesa absolut deloc numărul de punctişoare de pe laturile acestuia.)

În ce priveşte jocurile de cărţi, momentan jucăm unul singur: şeptică americană. (Şi, de regulă, fără jokeri, că nu prea-i plac.) E, cred, unul din cele mai simple jocuri posibile în materie de jocuri de cărţi. Dar chiar şi acesta are câteva reguli (cele legate de as, şapte, doi, anunţatul ultimei cărţi) şi eu unul mă bucur să văd că Măruca reuşeşte să le ţină pe toate minte şi joacă corect fără mare ajutor. Confundă încă 6 şi 9, şi nu reuşeşte să ţină în mână mai mult de două cărţi, astfel încât să vadă fiecare ce este. Nici cu amestecatul cărţilor nu prea are succes :-).

Din când în când mai jucăm şi Princessopoly, care e un joc asemănător cu Monopoly, însă totul trecut prin prisma „magiei Disney” şi cu reguli mai blânde, în sensul că trebuie să fii foarte ghinionist ca să dai faliment. Partea mai puţin plăcută la jocul acesta e că, de regulă, durează câteva ore o partidă, ceea ce-l face impracticabil pentru majoritatea serilor (ok în weekend-uri).

Aş fi curios ce se mai joacă alţii seara... careva dornic să povestească?

Olimpice

A trecut ceva vreme de când n-am mai postat... Între timp s-au întâmplat mai multe, printre care şi Olimpiada de iarnă de la Vancouver. Şi vizavi de asta eu sunt puţin dezamăgit -- nu în ce priveşte performanţele Canadei [1] (care a câştigat --în sfârşit, i-a trebuit trei olimpiade ca să reuşească-- aur olimpic pe propriul sol; şi dacă tot au făcut-o, au făcut-o lată, stabilind un nou record în materie de aur câştigat la o singură olimpiadă de iarnă), ci în ce priveşte atitudinea Mărucăi, pentru care evenimentul a fost cvasi-inexistent :-(.

Singurul sport care a interesat-o cât de cât a fost patinajul artistic. (Şi festivităţile de deschidere/închidere, dar astea cu greu pot fi încadrate la sporturi... mai degrabă la Cântarea Canadei :-), că parcă prea le-au umplut de patriotisme). Cum însă transmisiile directe de la patinaj aveau loc târziu în noapte (începând de pe la 10 pm), pe atunci Uca era cu bateriile pe gătate aşa că adesea adormea înainte sau în timpul acestora.

Pe de altă parte însă, se face că am ajuns din ce în ce mai des la patinoar. (Posibil să fie şi un mic efect secundar al Olimpiadei, care a trezit un anumit interes pentru sporturile de iarnă în rândul copiilor, deci şi a trupei de joacă a Mărucăi.) Şi ca urmare Uca-nceput să se simtă tot mai bine pe patine, acum mergând fără probleme pe „tura mare” (adică nu în zona de începători). Încă nu se avântă cu o viteză prea mare şi nu face cine ştie ce viraje/piruete sau opriri spectaculoase, dar se simte suficient de sigură pe ea pentru a nu mai căuta protecţia cuiva prin apropiere. Aş zice că patinează mai bine ca mine (ceea ce nu e greu, dat fiind că ultima oară când am avut patine-n picioare trebuie că aveam câteva numere mai puţin la pantof :-)).


[1] Mi-s interesat şi de perfomanţele României, desigur, însă în ceea ce priveşte sporturile de iarnă îmi pare că n-are sens să-mi pun nădejde prea mare. Aşa că mă gândesc ca, pe viitor, la olimpiadele de vară să flutur tricolorul, iar la cele de iarnă frunza de arţar :-)...