The girls are back in town...

Gata vacanța! Sau, în fine, o parte din ea. Ieri, s-au întors fetele.

Planul era să le întâmpin la aeroport, dar din motive de defectat mașină am ratat intercepția. Le-a ieșit în întâmpinare Florin --sfat: e bine să vă faceți prieteni care stau lângă aeroport--, așa că amicul Murphy cu legile sale n-a reușit să producă surpriza zilei. (Surpriza avea să fie noul meu look & feel, dat fiind că m-am înfățișat mai 'eftin cu douăjde de kile -- cine vrea rețeta, și plătește generos, să mă-ntrebe ;-).)

Așa că ieri seară am avut parte de o serioasă introducere în tainele tinerilor titani, pentru care Uca a făcut o mare pasiune-n România, iar de dimineață-ncepând ne jucăm aproape în continuu. Acum mi-a dat o pauză, dat fiind că s-a prins în joacă cu fetele de pe alee.

Bun venit, fetelor! :-)

Trei generații -- Măruca, mama și bunica:

Ani, Uca (pe masă) și Alexandra:

(Merele care se văd în pom deasupra Mărucăi erau sub formă de flori albe în ziua în care-au plecat în România.)

Verişoarele

Dat fiind că, de regulă, le separă ceva mai bine de un ocean --cel Atlantic-- Măruca nu se vede prea des cu verişoarele ei. Dar se face că-n vara asta s-au văzut pe meleaguri ardelene, unde au fost cu toate în vizită la bunici.

Aşa că între o vizită la ştrand, una de hrănit animalele la tuşica şi o tură pe la grădina zoologică din Tg-Mureş, s-au jucat câteva zile-mpreună. Şi cică au şi cântat, ocazie cu care Uca a fost iniţiată în tainele accentului franţuzesc autentic pe ritm de Une Souris Verte şi Petit Escargot (pe care până acuma le-a ascultat de nenumărate ori de pe Poisson Rouge.)

De la dreapta spre stânga, în ordinea numerelor de pe tricou: Flora (4 ani), Uca (5) şi Doina (6):

O tură în orice se leagănă nu e de refuzat nicicând:

Prin rezerva de porumb a tuşicii:

Un iPad cred c-ar fi mai potrivit în astfel de situaţii:

Oarba de Mureş

Pe dealurile din jurul orăşelului meu natal s-au dat bătălii aprige în timpul celui de-al doilea război mondial, în care au murit aproximativ unsprezece mii de români. În memoria acestora a fost construit un monument, la Oarba de Mureş, un sat din apropiere.

Primăvara, când mergeam la pădure după ghiocei, pe dealuri, şi era proaspăt arat, întotdeauna găseam gloanţe, schije, bucăţi ruginite din câte o cască sau alt echipament răscolit de plug la lumina zilei. Se iscau, uneori, scurte dispute despre cărei tabere îi era atribuit vestigiul găsit; concluzia inevitabilă era: „oricum, sunt de pe vremea Războiului”.

Ca elev, ţin minte că mergeam la Oarba de Mureş, „cu şcoala”, la fiecare 9 mai şi 25 octombrie, şi că ni se spunea dinainte ca-n zilele respective să venim îmbrăcaţi „de pionier”, nu cu uniforma uzuală. Pe lângă sutele de elevi, întotdeauna participau la manifestaţii şi câteva plutoane de soldaţi (ce aveau şi misiunea de a construi un pod de pontoane, în ajun, peste Mureş pentru a fluidiza traficul care altfel se făcea prin intermediul unui bac şi a unei bărci), muncitori de la întreprinderile din zonă (unii dintre ei îmbrăcaţi cu uniforma de „gărzi patriotice”) şi „tovarăşii de la Partid” veniţi, de regulă, cel mai la urmă în Dacii de culoare neagră. Se organiza o defilare a Armatei, cu acompaniamentul orchestral de rigoare, şi o depunere de coroane.

Undeva prin anii '80-'90 s-au ţinut timp de 11 ani la rând, în fiecare vară, câte o tabără de sculptură în jurul monumentului. Şi-n fiecare an se produceau câte 11 sculpturi. O (mică) parte din acestea apar în pozele de mai jos, cu Măruca. (Ceva mai multe apar într-un clip video pe care l-am dibuit pe YouTube. Iată şi o scurtă prezentare a monumentului.)

Salina Praid

Cicu şi Rodica --naşii din Tg-Mureş-- au făcut un raid pe la Praid, la fosta încă funcţionala^[1] ocnă de sare, cu Măruca şi Melinda.

Din câte văd din imagini, e imensă salina -- oricum, suficient de mare ca să adăpostească un loc de joacă pentru copii, de care Uca a profitat din plin.



La joacăăă... ! (Oriunde-am fi şi în orice condiţii.)



Povestea parcă era „Ca sarea-n bucate”, nu „Ca sarea pe perete” -- sau nu mai ţin eu bine minte?



Pongo şi Uca. Cine pe cine copiază?


(-;

[1] După cum reiese din scurtul film de prezentare realizat de Realitatea.net, salina este încă în producţie -- undeva în străfundurile muntelui (al cincilea nivel! or fi toate la fel de imense?) exploatarea sării fiind la ordinea zilei.

Iepuraşi-coconaşi şi puiuţi-cu-gât-golaş

Şi-a ajuns Măruca şi în urbea-mi natală, la aproape cinci ani distanţă de la prima-i vizită (când cu botezul). Sunt destul de sigur că de vizitele anterioare nu-şi mai aminteşte nimic, însă de aceasta s-ar putea să da.

Până una-alta s-a-mprietenit cu iepuraşii şi puiuţii lui mătuşă-mea, pe care a ţinut neapărat să-i hrănească. (De căţel nu i-a plăcut, că prea a lătrat-o; cică încă n-o cunoaşte.) Şi se pare că şi-a şi asumat sarcina cu hrănitul animalelor dat fiind că l-a-nsoţit pe Bunicu' la moară întru făcutul făinii de mălai, care mai apoi a amestecat-o cu boabe de grâu şi apă înainte de a le oferi înaripatelor; iepuraşii îi tratează cu morcovi, din grădină, spălaţi în prealabil cu grijă în rezervorul cu apă de ploaie.

Dar adevăratu-i caracter mărinimos şi l-a dovedit a doua zi, de dimineaţă, când a participat la strânsul ouălor din cuibar. După ce le-a cules frumos pe toate şi era pe drum pentru a le duce la bucătărie, a cugetat oleac' şi a făcut cale-ntoarsă, punându-le la loc: „Da' de ce să le iau ouăle? Poate le trebuie şi lor... Sireacele găini...”. S-ar putea, totuşi, să-i treacă în momentul în care va realiza că asta ar însemna să renunţe la mâncarea-i favorită în ultima vreme -- bundas kenyer.

Deocamdată nu pare să se plictisească; iar dacă vremea rămâne relativ lipsită de ploi, aş bănui că o să continue să nu o facă...

---

Tehnică de-mprietenire în doi paşi:

1. Dă-le să mănânce ce le place;
2. Ia-i în braţe şi drăgăleşte-i.

Din ce văd prin poze pare să funcţioneze ;-)...