Școlărești

Plictiseală...

Să tot fie vreo șapte-opt săptămâni de când merge Uca la școală -- și încă nu pare să se fi plictisit. Mă surpinde un pic perseverența cu care se ține de programul impus, dar pân' la urmă, vorba românului, tot răul spre un bine! Măcar își exersează voința oleac'.

Un lucru pozitiv pe care l-am observat la ea în ultima vreme este că scrie mult mai mult decât până acum. Dacă până-n vară aș putea spune că se cam fofila aproape de fiecare dată când o provocam la ceva care implica și scris, acum pare să nu se mai teamă de partea asta. Unde mai pun că și scrie mai corect decât mă așteptam eu de la un începător. Dac-ar mai și ține creionul „cum trebuie” (adicătelea cum o fac eu, cum al'fel? ;-)) în mână, nu cu degetul mare încălecându-l pe cel arătător, ar fi mai mult decât perfect.

La negative cred că n-aș avea decât un singur of: temele -- care parcă devin tot mai lungi și mai anevoioase. Degeaba-i spun eu Mărucăi că n-are sens să se zdrobească cu ele, și că n-o să ia foc școala dacă mai sare câte una-două-nouă, ea continuă să insiste că trebuie făcute complet și la timp, de fiecare dată. Au fost zile în care a stat și până pe la 11-12 noaptea, sau a sărit singură din pat dimineața (fapt absolut ieșit din comun, de regulă întinzând bursuceala cât mai mult posibil) și-a fugit la birou să și le termine, întru uimirea mea absolută. Nu ș' ce să zic, da' parcă mi-ar fi plăcut să fie un pic mai relaxată pe partea asta... ehh, sper să vină cu vremea.

În rest, încerc să-l antrenez pe Dodo să-i mănânce caietul de teme... cam fără succes, deocamdată. Da' o să-i vină și lui mintea la cap, sunt sigur. ;-)

La școală

„Prezent!” la apelul din curtea școlii

Acum un pic mai bine de două săptămâni Măruca a mers prima ei zi la școală. A mai fost, chiar în aceeași clădire, la grădiniță cu ceva ani  în urmă, dar niciodată la școală propriu-zis. La întoarcere avea-n rucsăcel prima ei temă de casă, pe care a și făcut-o cu nerăbdare. Entuziasmul unui lucru nou, presupun.

De atunci a mai făcut vreo câteva teme, față de care nu-s chiar sigur că a manifestat același entuziasm. Oricum, cel puțin până acum pare okay cu școlitul instituționalizat: nu o deranjează prea tare (lucru pe care mi-l doresc și mie ;-)), colegii i se par faini, pauzele lungi și pline de alergat, învățătorul okay. Doar rucsacul e cam greu (i-am propus să-i „digitizez” manualele, i.e. să-i fac poze la toate paginile, și să nu le mai care cu ea, dar a refuzat) și trezitul de dimineață nu e chiar cel mai dulce moment -- în rest, liniște și pace. Despre care sper să mai pot scrie și al'dată.

Smokey (2012 - 2013)

Pe Smokey/Smochină am avut-o pentru mai puțin de un an. A ales-o Uca dintr-un grup de trei pisoi, pentru că era singura tigrată și pentru că i-a plăcut de ea instantaneu. Tot ea a și botezat-o, pe drumul spre casă. Avea, pe-atunci, cam șase săptămâni și cântărea mai puțin de juma' de kil.

A fost dintr-un bun început o pisică extrem de curioasă, dar și prevăzătoare, într-un amestec ciudat din care nu știai niciodată dacă acceptă să te aproprii de ea sau se retrage. Și mai avea un apetit deosebit pentru carne crudă, cu care Melinda o trata din belșug.

Cu Dodo, câinele nostru, s-a-nțeles din prima foarte bine. S-au mirosit puţin reciproc după care Dodo a decis că nu-i din categoria lui și i-a cedat, cu eleganță, întâietatea la orice se-ntâmpla prin casă (i.e. acces la apă, mâncare, locul cel mai bun de tolănit pe jos). Smokey mai încerca din când în când să-l provoace la joacă dar nu prea reușea să obțină efectul scontat.

Cu Măruca cred că s-a-nțeles cel mai bine -- s-au jucat mult împreună, jocuri care s-au lăsat cu zeci, dacă nu sute, de zgârieturi pe mâinile ei. Și totuși, pentru Uca, tot Smochină era pe primul loc când era să aleagă pe cineva de care-i este foarte drag.

Alte lucruri care i-au plăcut foarte mult a fost să sară după fulgii de zăpadă pe ninsoare, să prindă cicade sau orice alte gângănii care mișcau pe la-nălțimea ei, să exploreze cu orele pe afară, inclusiv ce e dincolo de ușile sau ferestrele lăsate deschise de vecini.

Copiii de pe alee o-ndrăgeau și ei, deși nu prea se lăsa prinsă/atinsă de ei. Ei au fost cei care au observat pe blăniță, în partea laterală dreaptă, un pattern de culori ce părea să semene cu literele „oy” și-ncă ceva înaintea lor. Așa că repede i-au spus „Joy” (bucurie) un nume care i se potrivea destul de bine.

Acum două săptămâni, când am plecat într-o vacanță un pic mai lungă, am lăsat-o în grija unor vecini -- doar în ceea ce privește hrănitul ei, zilnic, pentru că al'fel oricum își petrecea foarte mult timp pe afară, explorând împrejurimile și jucându-se cu celelalte pisici de pe alee (care s-au înmulțit semnificativ în ultimul an -- acum sunt șase, față de una singură până nu de mult). Au găsit-o, cu două zile-nainte de a reveni noi acasă, la marginea drumului -- fusese (cel mai probabil) lovită de-o mașină. Se pare că grija și precauția pe care o arăta față de ceea ce i se părea suspect nu i-au fost suficiente pentru a se feri și de bolizii de metal și carbon care fac trafic prin zonă.

Adio, Smokey!

ps/ Pentru Măruca (în primul rând, dar și pentru noi) a fost o veste cu adevărat tristă. După ce a plâns un pic, mi-a arătat un șervețel de hârtie întins pe masă și mi-a zis:
- Să zicem că inima mea a fost până acum așa...

A făcut o scurtă pauză, după care a adăugat:
- ... acum e așa!

În timp ce-a luat șervețelul și l-a făcut bucăți-bucățele... :-(

VIII

Și se făcură opt -- anii care au trecut de când s-a născut Măruca. Nu ș' cum, da' a cam zburat timpul aista fără să mă-ntrebe și pe mine dacă-s de acord cu viteza de croazieră 'au ba :-)...

La Mulți Ani, Uculuș!

Degețica

E vorba de degetul mare de la mâna stângă a cărui falangă intermediară s-a „ciobit” oleac' cu ocazia unei căzături pe ciment, în garaj, când ne-ntorceam de la penultimul spectacol cu Joseph. Primul (și bine ar fi să rămână și ultimul) os pe care și l-a rupt Măruca. :-(

Așa că de două săptămâni de când s-a-ntâmplat năcazu', Măruca poartă atela ce se poate vedea-n imaginea de mai sus. Nu-i chiar foarte comodă, dar își face treaba: ține degetul imobilizat ca să permită osului să se lipească/refacă la loc.

Iosif și uimitoarea-i manta tehnicolorată

Cam așa, cum se vede-n titlu, s-ar traduce aproximativ titlul muzicalului în care a jucat și Uca. (În original, titlul e Joseph and the Amazing Technicolor Dreamcoat.) Deşi compania care l-a produs, Curtain Call Players, e o trupă de amatori, eu unul am fost plăcut surprins de intensitatea repetițiilor, ambiția și motivația majorității celor implicați și, în general, de calitatea ridicată a spectacolului rezultat.

Repetițiile au debutat în ianuarie, și au continuat cu câte două întâlniri săptămânale până în martie, cu repetiții separate pentru voce (cântat) și coregrafie (dans). În cele două weekend-uri care au precedat spectacolele (care au fost opt la număr întinse pe durata a 10 zile, una din ele având parte de două reprezentații) repetițiile au fost de opt ore, cu o pauză de două ore la mijloc.

În ultimele două zile de înaintea premierei trupa s-a mutat în teatrul în care aveau să aibă loc spectacolele, acompaniați fiind de o orchestră, live, și cu repetiții cap-coadă a întregului spectacol. Dar cel mai mult mi-au plăcut discuțiile care aveau loc imediat după aceste repetiții, când întreg ansamblul (41 de persoane, dintre care 14 copii) lua loc în amfiteatrul sălii în timp ce pe scenă rămâneau directorul artistic (Keith O'Connell), cel muzical (Keith Bohlender) și coreograful (Jon Alexander), fiecare dintre aceștia prezentându-și propriile observații cu privire la repetiție (cine unde a greșit, ce ar putea fi îmbunătățit, etc.) și continuând prin a răspunde la întrebările care le erau adresate de oricare din membrii trupei, și la care răspundeau cu aceeași seriozitate și sinceritate indiferent dacă erau puse de mezinul (șapte ani) sau decanul trupei (70 de ani). Pentru mine, așezat undeva-n ultimele rânduri ale sălii, era fain să observ concentrarea și emoția din-aintea premierii împletindu-se cu ambiția și nerăbdarea întregului grup de a produce un spectacol bun.

Una peste alta, pentru Măruca a fost o experiență foarte interesantă. Așa că acum căutăm alte oportunități similare.

Iată și câteva poze făcute la ultimele repetiții. (În timpul spectacolelor era interzisă filmarea sau fotografierea; s-a făcut însă o înregistrare oficială și poze de grup care momentan se află-n stadiul de producție a unui cd/dvd a evenimentului; luna viitoare ar trebui să intru-n posesia acestor materiale, ocazie cu care s-ar putea să mai postez câteva fragmente de acolo.)

Viața secretă a porumbeilor

Acesta, adică titlul (în original: The Secret Life of Pigeons), e numele mini-piesei pusă în scenă de trupa de copii care participă la programul organizat de Opera Canadiană din Toronto. Pentru Măruca a fost al patrulea sezon consecutiv la care a participat, fiecare dintre ele terminându-se cu câte o scurtă piesă de 10-20 minute, în care copiii cântă, spun câteva replici și joacă pe scenă acompaniați la pian de cel care-i coordonează, compozitorul Dean Burry (care e, de altfel, și autorul pieselor prezentate în cadrul programului).

Piesa e despre viața porumbeilor citadini, despre micile lor conflicte și probleme pe care trebuie să le rezolve în contact cu oamenii sau alte păsări (șoimi) din împrejurimi. Uca a jucat rolul lui Zip, unul din porumbeii familiei Gri. :-)

Iată și câteva poze: