30 ianuarie 2011

Buchisit

Cătinel-cătinel, Măruca începe să dezlege misterul cititului. Încă se poticnește în multe locuri, greșește adesea, dar totuși, la textele simple se descurcă. Aseară a reușit să citească cu ajutor minim două cărți subțirele: Listen to Me și Here Comes the Snow. A fost ca o surpriză plăcută pentru noi, dat fiind că până acum nu a mai făcut-o. (De obicei renunța după două-trei cuvinte și ne ruga pe noi să citim mai departe.)

Tot ca un fel de surpriză, pentru mine, e faptul că a debutat cu cărțile în limba engleză, unde sunt diferențe semnificative între cum se scrie și cum se pronunță cuvintele. Limba română mi se părea mult mai abordabilă din punctul ăsta de vedere. Când însă mă gândesc că suntem inundați de literatură în limba engleză (zeci de cărți de la biliotecă la fiecare două-trei săptămâni, împrumut de la școală (care, culmea!, se vrea cu predare-n limba franceză), propria bibliotecă, Kindle) poate, totuși, nu ar trebui să o trec la surprize.

Și apropo de limbile vorbite... Franceza nu pare să-i placă prea mult, deși are un vocabular de vreo câteva --nu multe-- zeci de cuvinte; cred că e cam la acelaşi nivel cu maghiara şi spaniola, adică toate la un loc ar fi poate vreo sută de cuvinte cunoscute. Limba română o vorbește binișor, însă parcă din ce în ce mai puțin, chiar și prin casă. Cu engleza se-nţelege din ce în ce mai bine, şi parcă-i devine favorită. A-nceput să mă corecteze pe ici, pe colo, pe la unele pronunţii :-/...

Revenind la citit... abia aştept să-şi piardă câteva nopţi citind de una singură :-) -- ar fi un semn sigur că nu mai are probleme.


ps/ Blend & Read -- cred că merită ţinută prin preajma unui cititor (debutant? că parcă şi mie-mi prinde bine uneori) de engleză.

25 ianuarie 2011

Identitate

Săptămâna trecută, mergând-jucându-ne prin zăpadă, a venit nu-ştiu-cum vorba de România şi de faptul că mi-am petrecut copilăria într-unul din micuţele sale orăşele (care, în general, nu avea parte de aşa zăpezi şi friguri notabile, deşi vreo câteva tot mi-au rămas în memorie). Şi din una-n alta i-am spus la un moment dat (nu-mi mai amintesc cuvintele exacte, doar ideea generală) că, în continuare, mă consider român. La care Măruca, ocupată cu scormonitul prin zăpada de pe marginea trotuarului, mi-a dat o replică scurtă:
- Ştiu.

Şi-n timp ce-mi stătea pe limbă un „de unde-i aşa de evident?” :-), mi-a venit ideea de a o-ntreba pe ea ce e?
- Eu sunt canadiancă.
- De ce?
- Păi... pentru că stau în Canada.
- Şi eu locuiesc în Canada, şi pentru aia parcă tot aş zice că mai mult mi-s român decât canadian.
- Da, dar tu ai stat mult în România când ai fost mic... eu aici, în Canada...
- Asta cam aşa e... orişicât, cel puţin oficial, amândoi suntem atât canadieni, cât şi români...

Nu ştiu dacă poziţia ei a fost doar o reflecţie a faptului că vroia să fie altfel decât mine sau dacă chiar sesizează diferenţe între „a fi român” şi „a fi canadian”, dar pe mine unul m-a surprins niţel afirmaţia ei. Cred c-ar fi prima arie majoră în care nu stăm pe aceleaşi poziţii.

Asta şi la cât de drag ne este nouă Dodo. :-)