30 martie 2009

Şase-şapte, poartă-n casă

Îmi pare că Măruca a priceput cum vine treaba (şi ordinea) cu numerele până la 10. A durat ceva timp... Da' nah, până la urmă era inevitabil, nu? :-)

În ultima săptămână am auzit-o de câteva ori numărând corect. Partea faină e că nu s-a oprit la 10, ci a continuat (bine) până la 14, după care a început pe sărite ba-napoi, ba-nainte. Drept e că i-am spus de vreo două ori cum că există numere şi după 10, şi că începând de la 20 încolo au chiar o regulă destul de simplă după care se formează numele lor. Nu cred c-a reţinut regula, da' cel puţin face tentative de a ajunge cu număratul până la cele cu regulă.

În precedenta-mi postare dădeam de înţeles la un moment dat că-mi pare că am insistat prea mult cu corectatul omiterii lui şase (sau şapte, după caz) din enumerare. La un moment dat observasem că Uca devenise nesigură pe ea când număra şi ajungea la cinci. Dacă până acolo spunea un clar şi limpede „unu, doi, trei, patru, cinci”, mai apoi scădea tonul vocii, căuta privirea mea sau a Melindei şi continua cu „... şase?...” sau „...şapte?...” după care lăsa o pauză mai lungă pentru a încerca să ghicească din reacţia noastră dacă e okay 'au ba.

(Adică fix tactica pe care o foloseam eu --şi alţii-- în şcoli când eram ascultat la lecţie şi începeam să debitez lucruri de care doar vag îmi mai aduceam aminte contextul în care le-am întâlnit, încercând însă să compensez prin urmărirea atentă a reacţiei pe care spusele mele o aveau asupra celui care mă examina, şi devenind brusc mai sigur sau retractând cele spuse în funcţie de efectul constatat. Nu tocmai întruchiparea încrederii în sine :-)...)

În principiu, mi-s de părere că cea mai bună metodă de corectare este auto-corectarea. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit să am răbdare până Măruca singură ar fi observat că număratul ei nu era chiar la fel cu cel al persoanelor din jur, după care să facă (tacit, sau în urma unei discuţii de ea iniţiată) corecţiile necesare.

Ei bine, se pare că n-am avut suficientă răbdare (deh, n-a trecut decât mai bine de-un an de când am băgat de seamă că şaptele, şi mai apoi şasele, lipsesc nemotivat la apel :-)), aşa că la un moment dat --mai în glumă, mai în serios-- am început s-o corectez tot mereu. (Când era-n glumă, aveam uneori impresia că intenţionat sărea peste câte un număr... Bunăoară, ţin minte că în careva seară o tot rugam să-mi spună cât e ceasul, şi-i arătam un ceas instalat recent pe careva perete din camera de joacă, la care Uca se punea să-mi citească repede toate numerele de p-acolo... iar când îl sărea pe şase mă luam cu mâinile de cap şi protestam cât mai dramatic cu putinţă, spre marea ei încântare... ceea ce oarecum garanta că următoarea număratoare va avea sigur cel puţin un număr lipsă...)

Efectul imediat obţinut a fost însă unul pe care mai degrabă l-aş fi evitat -- Măruca a devenit nesigură pe ea atunci când ajungea cu numărătoarea la numere mai mari de cinci. Lucru care e, discutabil, mai puţin bun decât persistenţa hotărâtă în greşeală.

Orşicât, o dată ce am realizat nesiguranţa Mărucăi, am făcut şi eu un pas înapoi şi n-am mai insistat chiar atât de mult în a o corecta de fiecare dată. Singurul lucru pe care-l mai făceam era să mă ofer să număr şi eu o dată mulţimea de obiecte numărate de Măruca, şi să păstrez un ton uniform şi când treceam peste numărul omis de ea (până atunci îl cam scoteam în evidenţă, pronunţându-l mai apăsat, tocmai în ideea de a-i atrage atenţia asupra faptului că există).

Et voila! Acum îmi pare că începe să numere corect până la zece (ba chiar mai mult oleac' -- probabil ca bonus pentru lunga aşteptare :-)). E parcă încă puţin nesigură pe ea, da' orşicât, parcă mai sigură decât sunt eu pe gramatica limbii române :-)...

Şi cu asta-basta! N-o să mai scriu despre număratul ăsta ce-mi pare că a început să mă obsedeze pe mine mai mult decât pe Uca. De-amu' o să prefer să scriu despre Sistemul Solar, pe care am găsit-o studiindu-l în dimineaţa asta în careva cărţulie rămasă aruncată pe podea (ce-i drept, îl studiasem sumar împreună c-o zi-nainte). Aşa că va trebui să mă pun şi eu la punct pe partea asta şi să mă-nteresez cum a rămas treaba cu Pluto până la urmă: e planetă cu drepturi depline 'au doar un satelit al alteia plecat hai-hui prin spaţiu? (Pentru Uca, oricum, momentan Pluto e în primul rând un personaj de desene animate ;-)...)

23 martie 2009

Din greşeală

Când se joacă Professor Fizzwizzle şi ajunge în câte o poziţie din care nu mai are soluţie, se uită repede la cel care o ţine în braţe (dacă e cineva, căci se joacă şi singură, deşi preferă compania noastră pe post de galerie) şi spune:
- Din greşeală...

După care caută repede tasta „R” (pentru re-jucarea nivelului). 

I-am spus de mai multe ori că nu-i nici un bai, că şi eu joc la fel (i.e. încerc diverse variante de rezolvare, toate necâştigătoare cu excepţia ultimeia), şi că --de fapt-- nu e deloc o greşeală, ci mai degrabă o tehnică de găsire a unei soluţii. Nu contează. Măruca tot ţine să ne anunţe că atunci când ceva nu iasă cum crede că ar trebui, e doar din greşeală aşa.

La fel face şi în alte circumstanţe -- când trece cu creionul colorat peste linia de demarcare a unei figuri, când desenează ceva pe tablă şi nu seamănă deloc cu ce vroia să deseneze, când numără până la 10 şi-o-ntreb unde a dispărut şasele (sau şaptele; mai nou, omite alternativ cele două numere, dar cu precădere pe şase) ăla, când mută un număr greşit de paşi la „jocul cu cuţi” (un fel de „Nu te supăra, frate!”, dar parcă mai simplu), când rupe câte o jucărioară 'au când se udă pân' la coate cu apă, etc., etc.

Îmi pare că a înţeles că e okay să facă greşeli, şi-atunci etichetează ca fiind greşeală orişice mică deraiere de la câte o regulă sau aşa. Parcă prea e defensivă -- şi nu-mi explic de ce, căci n-am stresat-o să facă lucrurile la perfecţie. (Okay, la partea cu includerea lui şase în rândul numerelor demne de o menţiune în înşiruirea celor până la 10, s-ar putea să fi insistat puţin (prea mult) înspre atingerea perfecţiunii.)

E ca şi cum încă nu a înregistrat decât prima jumătate din zicala: „din greşeală în greşeală, spre victoria finală” :-).

Pe de altă parte, nu pare s-o deranjeze prea tare „greşelile” care le face. Adicătelea nu se crispează sau renunţă la a mai face ceea ce făcea. Pur şi simplu, declară că a făcut o greşeală şi continuă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Lucru pe care-l iau de veste bună, pentru că nu mi-ar place să renunţe la a mai încerca diverse doar de teama de a nu face cine ştie ce „greşeală”.

Până la urmă, cred că va trebui doar ca eu să mă obişnuiesc cu inflaţia asta de „greşeli”. Îmi închipui (sper) că-i va trece la un moment dat.

16 martie 2009

'nteresant

Când are chef de vorbă, Uca n-are nici o problemă în a mă suna la lucru şi a-mi povesti ce face 'au a mă lua la-ntrebări despre ce fac eu şi de ce nu vin odată acasă (şi nu, nu fac ore suplimentare). Azi am avut parte de trei astfel de telefoane. Cea mai distractivă parte a sunat, aproximativ, cam aşa:

- Ăăă, eu o ajut pe mama să facă pâine...
- Ohh, da? Asta-i foarte bine.
- Eu mă joc cu... ăăă... cu aluat...
- Oh... aşa o ajuţi? Okay...
- E maro. Că am fost afară cu mama la joacă şi când ne-am întors era maro... da' nu s-a uscat, că încă mă mai pot juca cu el...
- Mmm, interesant...
- ... 'nteresant... nu-nteresant...

Eu, crezând că se poticnea la a repeta cuvântul „interesant”, îi propun:
- Ăăă... dacă vrei, pot să spun şi cuvinte mai lungi, ca să vezi dacă le poţi repeta...
- Nu, măi tata! E-nteresant dacă e maro, nu-nteresant dacă nu e maro...
- Ooo, okay...
- Nu mai râde, tata!
- Încerc, Uca, încerc...