30 mai 2009

Somn uşor

De-a lungul vremii, Măruca a dormit în multe variante şi prin multe locuri; în special în primul ei an de viaţă, când s-a plimbat prin trei ţări, şi a stat prin nu mai ştiu câte case. Dar de vreo doi ani, doi ani şi jumătate s-a obişnuit să doarmă cu noi („cu mama şi tata”) sau doar cu unul din noi în funcţie de viruşii de moment şi frecvenţa sforăiturilor. Asta până weekend-ul trecut.

Totul a pornit de la faptul că ne-am pus să rearanjăm camera ei -- dat fiind că oricum nu mai dormea acolo de multă vreme, am decis să o transformăm în „cameră de joacă” (nu de parcă ar fi fost folosită şi la altceva până atunci). Aşa că ne-am făcut mult curaj şi am intrat în haosul total care domnea acolo de vreo câteva săptămâni. Am trebăluit o vreme până am făcut o ordine aproximativă, după care am extras pătuţul Mărucăi şi l-am mutat în „camera noastră” (aka dormitorul tuturor, mai puţin a lui Dodo care doarme fie lipit de uşa de la intrare, fie instalat pe canapelele din camera de zi), am mai mutat fo' două-trei căsuţe, cărucioare de păpuşi, etajere dintr-o cameră-n alta, şi-ntr-un final am obţinut un spaţiu ceva mai aerisit care sperăm a deveni arena principală de joacă a puştimii ce ne trece pragul.

În aceeaşi seară, la culcare, Măruca a realizat că pătuţul acela ce părea destinat a fi folosit ca suport pentru haine e de fapt al ei. Şi numai al ei. I-am spus că, dacă va mai vrea să stea la răsfoit cărţi după ora la care moşul Ene îşi face rondul de seară, atunci cel mai bine ar fi dacă ar folosi în acest sens pătuţul ei şi lămpiţa de citit pe care o instalasem la unul din capete. Melinda a adăugat mai mult în glumă că, desigur, dacă vrea poate să şi doarmă în el. Şi, spre suprinderea mea, a vrut -- instantaneu. Aşa că fără să stea prea mult pe gânduri şi-a ales o cărticică şi s-a instalat fain-frumos în pătuţul ei, după care m-a invitat şi pe mine acolo ca să-i citesc. Zece minute şi cam tot atâţia pupici de noapte bună mai târziu, am stins lumina şi m-am mutat în patul nostru. Şi aproape începeam să mă obişnuiesc cu ideea că, totuşi, se poate dormi şi pe mai mult de două'jde centimetri de pat, într-o rână, când am auzit cum Măruca a decis că, pentru o primă noapte, sunt suficiente cinci minute dormite în pătuţul ei -- restul pot fi dormite în al nostru.

Seara următoare nu ştiu ce plan îşi făcuse, căci a adormit buştean cam după primele două pagini de poveste citită; şi a ţinut-o tot aşa până după ce am plecat eu la lucru, în nu-chiar-zorii zilei următoare.

Şi începând de atunci în fiecare seară se duce direct în pătuţul ei, fără să mai pară a fi tentată de varianta patului cu şase (sau zece, funcţie de prezenţa sau absenţa lui Veve) picioare. Acu', să spun drept, nu ştiu dacă schimbarea aceasta se va dovedi a fi de durată 'au doar ceva temporar. Oricum ar fi, atâta vreme cât e din iniţiativa ei, e o treabă bine-venită.



ps/ Apropo de dormitul Mărucăi şi obişnuinţe -- somnicul de amiază există sau nu după cum vrea ea. Sunt săptămâni întregi în care nu doarme în nici o după-masă, după care sunt unele zile/săptămâni în care doarme aproape în fiecare după-masă. Pare să depindă de momentul la care se trezeşte dimineaţa -- dacă e înainte de 8, atunci îi cam surâde ideea de citit o carte (care, de cele mai multe ori, se transformă în somnic) după masa de prânz; altfel, nu prea. Mai pare să conteze şi cantitatea de ciocolată pe care o papă înainte de prânz, precum şi numărul şi agitaţia copiilor de pe alee...

28 mai 2009

Cu ameţeli

Dintr-o mai lungă convorbire telefonică pe care numa' ce-am avut-o cu Măruca:
- Tata, ai ameţit deja?
- Ăăă, nu -- de ce s-ameţesc?
- Păi mă tot învârt...
- Ooo, okay. Da' cred că atunci tu ar trebui s-ameţeşti, nu eu.
- Păi şi tu -- că şi telefonu' se-nvârte, şi tu eşti acolo în telefon...
- Ahaaa... Păi încă n-am ameţit, da' să ştii că nu-i exclus :-)...


ps/ Şi de bunica tot aşa ştie -- că e acolo în computer, de unde vorbeşte sau se uită din când în când.

21 mai 2009

Ardeee!

Astăzi am însoţit-o pe Măruca într-un tur al unei staţii de pompieri (cea cu numărul 333 din Toronto). A fost destul de distractiv, mai ales pentru copii (au mai fost Alexandra, Matei şi Alexey din gaşca de pe alee; plus alţii pe care nu-i ştiam), care au sfârşit destul de uzi -- unu' din dispozitivele din dotarea pompierilor torontonieni e o chestie ce seamănă destul de mult cu un pistol cu apă, doar că are ataşat un rezervor mai mare şi stropeşte cu un jet mai consistent; normal că a trebuit testat, şi în timp ce unii copii pompau apa, alţii se spărgeau de râs în faţa celor dintâi în timp ce erau udaţi din cap până-n picioare. Uca a reuşit să fie, pe rând, de ambele părţi a pompei de apă.

Al'fel, am mai reuşit să ne urcăm într-una din cele două maşini de pompieri disponibile, înainte ca ambele să dispară, fiind chemate la ceva apel. Asta în care ne-am urcat era un „ladder truck”, adică un camion care nu cară apă, ci doar echipament pentru escaladat clădiri: ditamai scara telescopică de 30+ metri (suficientă pentru înălţimi de până la 10 etaje), plus alte scări mai mici („de mână”) şi frasu' mai ştie ce echipament. Orişicât, ce-i sigur e că avea sirenă şi claxon -- şi funcţionau.

Înainte de a lua camionul cu asalt, unul dintre pompieri a făcut o scurtă prezentare a echipamentului personal pe care-l poartă în timpul intervenţiilor. Aşa că a trântit pe cimentul din faţa copiilor o pereche de cizme, pantalon de salopetă, geacă, cască, tub de oxigen şi mască -- după care le-ambrăcat pe rând, explicând care la ce-i bună. Când a fost echipat complet, s-a uitat la copii şi a zis ceva de genul:
- Dacă vedeţi pe cineva îmbrăcat aşa ca mine pe la voi prin casă, să nu vă speriaţi.

La care pe mine unu' m-a pufnit râsul, pentru că fără să vreau am completat în gând:
- ... doar arde casa, nu-i nici o problemă. :-)

Da', de fapt, omul avea dreptate. În Toronto, când ai o urgenţă şi apelezi la 911 sunt trimise simultan echipaje de poliţie, pompieri şi ambulanţă la adresa indicată. În funcţie de trafic şi traseul parcurs, acestea ajung într-o ordine aleatoare. Aşa că e posibil ca (şi) un pompier să-ţi dea buzna în casă, când de fapt ai avea cel mai mult nevoie de un medic sau poliţist.

Revenind... copiii s-au distrat, au alergat şi-au râs împreună cu pompierii şi cine mai era p-acolo, şi-au plecat apoi fericiţi acasă. (Iar eu, nu neapărat la fel de fericit :-), m-am reîntors la job, de unde plecasem în pauză...) Singurul regret a fost că n-am avut un aparat foto la-ndemână. Poate data viitoare.


ps/ Vizita a fost organizată de o mămică de „şcoler acasă”, noi aflând despre ea prin intermediul unei liste de discuţii. Astfel de vizite par să fie normale pentru pompieri şi pot fi organizate foarte uşor adresând o cerere prin e-mail. Aviz amatorilor.

pps/ În timp ce scriam acilea, mi-a trecut prin minte... românii folosesc denumirea de pompier (pariez că vine pe filieră franceză), ce te duce cu gândul la ceva legat de pompe, nu?, în timp ce vorbitorii de engleză folosesc fire fighter, care tradus cuvânt-cu-cuvânt (mot-à-mot, pour les francophiles :-)) înseamnă „luptător cu focu'”. Cum ar veni, într-o limbă te lupţi cu pompele, în cealaltă cu focul -- diferenţa pare să fie la care capăt al furtunului îţi concentrezi atenţia :-)...