Săptămâna trecută, mergând-jucându-ne prin zăpadă, a venit nu-ştiu-cum vorba de România şi de faptul că mi-am petrecut copilăria într-unul din micuţele sale orăşele (care, în general, nu avea parte de aşa zăpezi şi friguri notabile, deşi vreo câteva tot mi-au rămas în memorie). Şi din una-n alta i-am spus la un moment dat (nu-mi mai amintesc cuvintele exacte, doar ideea generală) că, în continuare, mă consider român. La care Măruca, ocupată cu scormonitul prin zăpada de pe marginea trotuarului, mi-a dat o replică scurtă:
- Ştiu.
Şi-n timp ce-mi stătea pe limbă un „de unde-i aşa de evident?” :-), mi-a venit ideea de a o-ntreba pe ea ce e?
- Eu sunt canadiancă.
- De ce?
- Păi... pentru că stau în Canada.
- Şi eu locuiesc în Canada, şi pentru aia parcă tot aş zice că mai mult mi-s român decât canadian.
- Da, dar tu ai stat mult în România când ai fost mic... eu aici, în Canada...
- Asta cam aşa e... orişicât, cel puţin oficial, amândoi suntem atât canadieni, cât şi români...
Nu ştiu dacă poziţia ei a fost doar o reflecţie a faptului că vroia să fie altfel decât mine sau dacă chiar sesizează diferenţe între „a fi român” şi „a fi canadian”, dar pe mine unul m-a surprins niţel afirmaţia ei. Cred c-ar fi prima arie majoră în care nu stăm pe aceleaşi poziţii.
Asta şi la cât de drag ne este nouă Dodo. :-)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu