Veve (2000 - 2011)

Cea mai bună misică din lume.

Ştiu că titlul de cea mai bună pisică e disputat de toţi cei care-şi iubesc companionii cu patru lăbuţe şi musteţe lungi, şi probabil fiecare dintre ei are dreptate. Şi mai ştiu că, pentru noi, Veve e deţinătorul incontestabil al acestui titlu.

Oficial, numele lui e Beauty Magic Tender. Şi deşi a făcut cu prisosinţă dovada fiecăruia din numele sale toată lumea îl ştia de Veve, diminutiv ce i se trage de la coada-i stufoasă (ca de veveriţă) pe care o etala cu demnitate în orice-mprejurare. Chiar şi atunci când devenea obiectul de interes al Mărucăi.

Misică e cum i-a spus, în glumă, Melinda în încercarea-i de a-l face mai deosebit. De parcă ar mai fi fost nevoie... Dar atributul i-a rămas, ca un fel de glumă în familie, dimpreună cu altele precum: purşe (de la apetitu-i de purcel), optaru' echipei (de la pata crem, în formă de 8, pe care o avea pe spate), the cable guy (de la fascinaţia-i nesfârşită pentru orice cablu sau panglică abandonată pe podea), Jack Nicholson (de la mutriţa-i parcă veşnic puţin încruntată, precum a actorului omonim), sanitaru' priceput (de la predispoziţia-i de a ţine companie când unul din noi era bolnav), înţeleptul casei (de la vârstă şi cantităţile enorme de somn cu care se trata).

Faţă de Uca a fost întotdeauna un gentlecat desăvârşit. Primul gest pe care l-a făcut a fost să-i cedeze, fără nici cea mai mică urmă de supărare, locul în care dormea până la apariţia ei -- între pernele noastre, a „ălor mari”. Apoi, a învăţat-o să bată palma, pe vremea când Melinda şi cu mine număram gramele pruncului şi cearcănele de la ochi. Nu mult după, a iniţiat-o în tainele toaletei feline --curăţatul blanei cu limbuţa--, aşa că pentru o vreme se „machiau” reciproc pe faţă. Şi mai apoi, suporta cu stoicism şedinţele de costumat cu hăinuţe de păpuşi, şi căratu-n braţe sus-jos prin casă sau de la un capăt la cel'lalt al aleii.

Mi-e greu să-mi dau seama ce rol a jucat Veve în viaţa Mărucăi, dar îmi place să cred că a avut un efect pozitiv şi că a prilejuit destule discuţii legate de animale şi comportamentul lor din care Măruca a deprins unele lucruri. Chiar şi în ultima lui perioadă, cea în care a fost bolnav, şi, apoi, prin moartea sa, cred că i-a dat prilej să-nveţe câte ceva: că e okay să fii şi trist uneori, şi că toate vieţuitoarele trec printr-un ciclu natural ce include un sfârşit.

Pentru toate astea, şi pentru multe altele, Veve va rămâne întotdeauna în amintirile noastre. A câştigat, prin felul său unic de a fi, unul din puţinele locuri din memoria afectivă pe care ştii că le vei purta cu tine pentru tot restul vieţii. În cazul lui Uca, s-ar putea chiar să fie primul astfel de loc ocupat.

Îţi mulţumim, Veve! Rămâi cu bine...