Ciuri

"Avem o păsărică la geam!", mi-a spus Melinda în timp ce eram opriţi la un semafor. Tocmai verificase dacă Măruca mai doarme în scăunelul ei din spate --mai dormea--, când a zărit un puiuţ de vrabie agăţat cu disperare de îmbinarea dintre geam şi portieră. În exteriorul maşinii. Privea cam disperat de jur-mprejur şi nu părea să vrea să-şi dea drumul de acolo. Aşa că a coborât Melinda din maşină şi l-a dezlipit de acolo, luându-l cu noi înăuntru. Măcar nu trebuia să mai stea în cele 40+ grade care se simţeau ca fiind afară.

Cinci minute mai târziu, când ne-am oprit în garaj, primul lucru pe care l-a văzut Măruca când a deschis ochii a fost, desigur, vrăbiuţa. N-a chiar înţeles care-i treaba cu ea, dar a părut să-i placă ideea.

Alte cinci minute mai târziu, atât Măruca cât şi Melinda se întreceau care ce să-i mai ofere vrăbiuţei. Lui "Ciuri", căci de p-acu' trebuia să aibă un nume. Aşa că au început să-i pună prin preajmă firmituri de pâine, apă, seminţe de floarea soarelui (descojite). Uca nu mai contenea din exclamaţii de genu': "Iuuuuui, ce micuţă e...!".

După ce-a păpat câteva seminţe, a băut puţină apă şi a făcut o tură de recunoaştere prin camera de zi, Ciuri a devenit ocupaţia principală a Mărucăi pentru următoarea oră sau aşa. A fost plimbată cu cărucioarele de papuşi, prezentate toate camerele din căsuţa de joacă, dusă în mână, pe deget, pe umăr, etc. Desigur, la fiecare două minute Uca anunţa: "Mama! Tata! Uite ce face Ciuri!"

Într-un final, pe când afară începeau să se adune norii de ploaie, i-am spus Mărucăi că trebuie să o ducem pe Ciuri înapoi de unde am luat-o, căci probabil mămica ei o caută acuma, ca nu cumva să o prindă ploaia. Ar fi vrut să se mai joace cu ea, dar a înteles şi justeţea argumentului :-). Aşa că am făcut repede un drum înapoi, până în apropierea semaforului unde s-a agăţat de maşina noastră, unde a fost lăsată să zboare repede într-o tufă din care mai ciripeau alte zeci de surate.

Acu', două zile mai târziu, Măruca încă mai întreabă de Ciuri şi parcă e tot mai atentă la păsărelele din jur. Aşa că ideea de papagal a revenit pe tapet... errr, da' când îmi amintesc cu cât jind îl urmărea pe Paco (peruşu' alb-albastru pe care l-am avut cândva) motanul nostru fioros (Veve), parcă aş pune un veto de-mpotrivire. (Apropo, pe tot parcursu' vizitei lui Ciuri, Veve nu şi-a arătat coada prin zonă. Probabil că sforăia de zor în dormitor şi musteţele-i bătrâne n-au mai prins mirosu' de zburătoare...)