Cetera, etcetera...

Când m-a zărit aşteptându-le în mijlocul coridorului imens, a luat-o la fugă spre mine cu scopul precis de a mi se arunca în braţe. Mai nou, aşa face de fiecare dată când mă-ntorc de la lucru şi se-ntâmplă să mă vadă într-un moment în care nici nu e absorbită de vreun joc, nici nu e în mijlocul unei mari supărări cauzate de o căzătură, dispută pe o jucărie cu prietenii de joacă, etc. De data asta însă, eram în pauza de masă, şi mă înţelesem cu Melinda să ne întâlnim toţi trei în apropierea uneia din staţiile de metrou pentru a merge împreună într-o vizită, credeam noi, scurtă.

Şi nici nu am apucat să mă ridic în picioare cu ea în braţe că a şi-nceput să-mi povestească:
- Să vezi, să vezi, că am mers pe-acolo şi era un om, şi omu' cânta cu băţu' la chitară...
- Ohhh, da? Cu băţu' la chitară? Hmmm...

Melinda, care tocmai se apropiase şi ea, a auzit ultimele cuvinte şi s-a prins imediat despre ce era vorba: văzuseră în staţia de metrou un tip cântând la vioară. Cum însă Uca nu e deloc familiară cu vioara, şi-a explicat experienţa în termenii pe care-i cunoştea: un tip cânta, folosindu-se de-un băţ, la un instrument cu corzi. Şi cum singurul instrument cu corzi pe care-l avem prin casă e o chitară mică...

Apropo de cântăreţii din metroul torontonian -- sunt destul de mulţi, şi au o muzică foarte diversă. Mi-a fost dat să aud chitară în acorduri country sau pop-rock, vioară, acordeon pe ritmuri de kazaciok, naiuri peruviene, instrumente cu corzi mânuite de asiatici desprinşi parcă din Karate Kid, şi alţii de care nu-mi amintesc acuma. Orişicât, de multe ori reuşesc să mai spargă puţin din monotonia rutinei mersului cu metroul, şi reusesc să pună câte un zâmbet abia mijit pe feţele multora din cei care-i ascultă.

Şi că veni vorba... cu ceva timp în urmă am citit despre experimentul făcut de Joshua Bell, în cârdăşie cu jurnalişti de la Washington Post, în metroul din capitala americană. Şi din tot articolul acela lung (da' fain) mi-a rămas în minte partea în care se spunea ca din toţi cei care s-au perindat prin zona acordurilor de Stradivarius, un singur grup s-a comportat în mod consistent: copiii, care de fiecare dată s-au oprit şi-au ascultat ("[...] the behavior of one demographic remained absolutely consistent. Every single time a child walked past, he or she tried to stop and watch.").

Uca are aceleaşi instincte -- se opreşte şi-i ascultă, pentru câteva momente, pe cântăreţii din metrou. (Ba chiar s-a şi împrietenit cu căţelul unuia dintre ei.) Ceea ce e obligatoriu să facem şi noi, indiferent de câte minute întârziere s-au adunat deja -- la urma-urmei, nici cei cu care trebuia să ne-ntâlnim nu sunt întotdeauna punctuali :-)...

Şi cum ziceam: cânta cu băţu' la chitară... Hmm, poate ar fi timpu' să vadă Măruca cum arată o orchestră. Şi, la drept vorbind, şi eu pe lângă ea :-). Dacă iasă cu peripeţii, precis o să scriu şi-acilea.