- Îmi povesteşti ceva de când erai tu mic? Te rooog...
Aşa că atât Melinda, cât şi eu, am început să depănăm amintiri... În fine, ce-a mai rămas din ele. (E puţin distractiv să observ cum, povestind o întâmplare sau alta, îmi amintesc detalii sau alte păţanii, care al'fel aproape sigur nu mi-ar fi venit în minte. Uite, bunăoară mi-am amintit cum şi eu eram fermecat de poveştile adevărate pe care mi le spuneau părinţii... O fi moştenit şi Uca „microbu'”?)
Orişicât, nu pare să se plictisească, chiar dacă-i repet a nu ştiu câta oară câte o păţanie. Ba chiar, dacă mă vede că sunt indecis sau nu-mi vine pe moment nimic nou în minte, se oferă ea să-mi dea sugestii:
- Mai spune-mi o dată cum veneai de la mătuşa ta şi ai căzut cu bicicleta...
În careva seară ajunsesem să-i povestim despre cum era ea în primele-i zile/săptămâni de viaţă. Tare i-a plăcut. Singura chestie la care a protestat e c-a avut părul scurt şi negru; în rest, a fost numa' un zâmbet la orişice detaliu (inclusiv la cele cu trezirile mărunte şi dese a căror coordonator era).
Amintiri să fie, căci cine să le-asculte avem; uneori, avem şi cine să le povestească :-).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu