Din lumea celor care nu cuvântă

„Băieţelul nostru de patru ani a lăsat o bucată de brânză afară ca să vadă dacă au să fie semne de muşcături pe dimineaţă... sau poate un animal nocturn flămând ce a adormit lângă ea.”
(The Animal Detector)

Plecând de la curiozitatea băieţelului de mai sus, întreaga sa familie a pus la punct un sistem prin care filmează animalele ce se prezintă noaptea la mâncat momeala pe care le-o lasă. În timp, au descoperit un număr destul de mare de animăluţe care le populează aria. (Şi pe care le puteţi vedea în scurtele clipuri video disponibile pe sit.)

Mi-a plăcut ideea. Şi n-ar fi exclus să o copiem în viitor. Sunt destul de sigur că, în Toronto, nu e deloc greu să momeşti veveriţe, ratoni, sconcşi, iepuri, pescăruşi, şi alte purtătoare de blană sau pene a căror nume nu mi le mai amintesc acum. (Probabil c-ar fi mai greu să atragi câini şi pisici, de care nu se duce lipsă pe alte meleaguri.)

Da' să trec peste introducere şi să-ncerc a spune câteva vorbe despre ce vroiam, de fapt: relaţia pe care o are Măruca cu animăluţele ce o-nconjoară.

Veve
Şi logic ar fi să-ncep cu motanul casei, deţinătorul de drept al titlului de Mare Înţelept (câştigat datorită incredibilei răbdări de care dă dovadă, a persistenţei cu care face lucrurile aşa cum le consideră el necesar, şi a recordurilor pe care continuă să le stabilească în materie de dormit non-stop -- ce poa' să fie mai înţelpt de-atât? :-)).

Dat fiind că Veve nu avea deloc o atitudine pozitivă faţă de puţinii copii mici ce ne vizitaseră înainte ca Măruca să se nască (devenea de-a dreptul agresiv dacă era provocat la joacă în repetate rânduri), aveam oareşice dubii vizavi de cum avea să-i facă primirea. Mai mult, obişnuia să doarmă în pat cu noi, între perne, adicătelea acolo unde se preconiza să fie sediul central al Mărucăi în primele ei nopţi.

Ei bine, în ciuda aşteptărilor oarecum cu emoţii, Veve a dat dovadă de un comportament exemplar vizavi de Măruca. Nu a părut deloc deranjat de faptul că „locul lui” dinter perne nu mai era al lui, ba chiar a dat impresia că uneori veghează somnul de bebe. (Okay, de vreo două ori l-am surprins încercând să dea cu lăbuţa după mânuţa de bebe ce se mişca haotic în timpul somnului, aşa că nu-s chiar sigur că stătea de strajă 'au doar descoperise o „jucărie” nouă :-).)

Aş zice că Veve a făcut o investiţie excelentă arătându-se prietenos şi tolerant faţă de Uca. Căci aceasta îi este răsplătită acum cu un comportament similar din partea Mărucăi, ce se arată de cele mai multe ori extrem de atentă şi grijulie faţă de el. (Okay, nu a fost tot timpul aşa. Când abia începea să meargă, Uca avea tendinţa de a face un singur lucru atunci când îl prindea pe Veve în aria ei de acţiune -- să se tăvălească peste el, eventual dublat cu o degustare de blană. Spre lauda sa şi mirarea mea, Veve le-a-ndurat pe toate cu stocisim, neripostând niciodată.)

Dodo
Pe când Uca împlinea un an şi jumătate, a apărut al doilea companion cu blană din viaţa ei: Dodo, „căţeluşul” familiei. Următoarele câteva săptămâni au fost singurele în care Măruca a fost mai grea decât el (deşi nu la fel de agilă); mai apoi --şi de atunci încoace-- Dodo a depăşit-o cu mult, ceea ce i-a creat un avantaj de care Veve, bunăoară, n-a beneficiat. Ei bine, Dodo s-a dovedit a fi un prieten mai nărăvaş şi nu întotdeauna uşor de stăpânit, interacţiunea dintre ei ajungând uneori la trânteli şi lovituri de coadă (veselă) nu tocmai apreciate de Uca.

În consecinţă, chiar dacă Uca pare să-l îndrăgească, e clar că nu-l alintă la fel de mult ca şi pe Veve.

(Apropo de greutate -- în careva carte despre Golden Retrievers, la măsuri de siguranţă era dat următorul sfat: nu vă lăsaţi copilul singur cu câinele, decât dacă greutatea copilului e de cel puţin două ori mai mare decât cea a câinelui. Ei bine, dat fiind că Dodo se învârte undeva în jurul lui 40 de kg, dac-ar fi să urmez acest sfat ar însemna ca Dodo şi Măruca să nu fie niciodată doar ei amândoi în aceeaşi cameră.)


Dory
Apoi, pentru câteva luni, a existat şi-un peşte: Dory. De fapt, doi (era şi-un Nemo, desigur), însă dat fiind că se luptau între ei a trebuit să-i despărţim şi să-l dăm pe unul dintre ei la nişte prieteni.

Uca a fost întotdeauna fascinată de acvariile pe care le vedea la magazinele cu produse pentru animăluţe atunci când mergeam să luăm provizii pentru anterior pomeniţii blănoşi. Aşa că nu a trecut prea mult până când a vrut să aibă unul şi acasă. Am început cu unul mic, care nu putea suporta prea mulţi peşti (noi ne gândeam la doi, dar am sfârşit prin a fi doar unul).

La-nceput Uca a fost entuziasmată şi participa la tot ce ţinea de îngrijirea lui Dory: dat mâncare, schimbat apă, urmărit seara. Dar în timp, interesul ei pentru acvariu s-a diminuat. Astăzi, cred că singura memorie pe care o mai are vizavi de Dory e modul tragic in care aceasta a murit (o piatră din acvariu alunecase puţin, suficient pentru a o „ţintui” pe Dory de sticla acvariului; pe când ne-am prins noi ce se-ntâmplase, era prea târziu -- Dory se sufocase) şi ceremonia care a urmat (dus la pârâiaş, şi luat rămas bun).

Tribul Ponţi
Apoi am avut nişte broaşte ţestoase -- pe o durată de câteva luni numărul lor variind între unu şi trei (Miki, Kiki ş Riki).

La fel ca şi cu peştele, la început Măruca s-a arătat foarte entuziasmată, purtându-le în mână şi arătându-le la toată lumea pe afară. Apoi, încet-încet, interesul ei s-a diminuat. După câteva luni, n-a avut nici o obiecţie când i-am zis că poate ne despărţim de ţestoase. Aşa că le-am făcut cadou la o altă familie, ce sperăm să fie mai interesată de studiul purtătoarelor de carapace.

---

Şi cam asta ar fi. Întâmplător, mai are de-a face cu veveriţe şi păsărele, cărora le mai lasă ceva de mâncare pe gard după care le urmăreşte pe fereastră. Pe viitor, probabil că vom continua să facem vizite la grădina zoologică şi eventual --dacă se arată interesată-- încercat un voluntariat la adăposturi („animal shelters”) de animale domestice sau sălbatice. Şi, cine ştie?, dacă ne mutăm într-o comunitate mai mică sau mai către periferia metropolei, atunci poate instalăm şi-un detector de animale. Poate avem noroc şi-l surprindem pe Bigfoot :-)...


ps/ Am uitat să spun: animalele „de gospodărie” (găini, raţe, gâşte, curcani, porci, vaci, etc.) sunt mult mai rar întâlnite prin Toronto decât cele „de companie” sau sălbatice. Ceea ce pare să fi dus la situaţii hilare de genul celei în care un copil căruia profesorul i-a cerut să deseneze un animal domestic, a ales să deseneze un pui -- fix aşa cum arată când e la rotisor. Aparent, asta era singura modalitate sub care puiul fusese întâlnit de respectivul copil...