Ieri noapte, pentru că sforăitul meu (sunt vinovat, onorată instanţă! ;-)) a trezit-o pe Uca, şi ea s-a simţit datoare să-mi întoarcă favoarea. Să tot fi fost fo' patru jumate noaptea, iar eu aveam doar puţin mai mult de-un ceas de somn pe contor. Aşa că după f'un (alt) ceas în care s-a tot zvârcolit lîngă mine încercând să adoarmă din nou, timp în care a făcut nu ştiu câte propuneri de citit din cărţi (refuzate toate, pentru că chiar nu eram în stare să disting orice mai mic de juma' de metru dimensiune), a venit cu soluţia câştigătoare:
- Hai să mergem în camera de joacă să ne jucăm puţin! Te roooooog...
Afară începeau să mijească zorii; iar în mintea mea înceată mijea speranţa că după 10 minute de joacă poate-poate va să revină şi cheful de somn al Mărucăi („the beauty sleep”). Speranţe, taică, speranţe...
Juma' de oră mai târziu încălzeam lăptic la micro-unde, mâncam biscuiţi şi, cu Uca în braţe, verificam e-mail-urile sosiste peste noapte. După care ne-am aruncat în şlapi, veste pe spinare şi am ieşit cu Dodo pe alee. Şi în timp ce patrupedul fugea vesel de la un capăt la altul al aleei şi-şi (re)marca de zor teritoriul, oprindu-se pentru a trage cu ochiul peste gardurile vecinilor unde ştia că sunt pisici (e indiferent doar vizavi de Veve; pentru restul pisicilor are în continuare o curiozitate mistuitoare -- nu tocmai reciprocă, aş zice), ei bine, în tot acest timp eu stăteam cu Măruca în braţe pe unul din scaunele de plastic alb de lângă gardul curţii.
N-a trecut mult să descoperim pe boltă o jumătate de lună perfectă (ultimul pătrar?):
- Din ce-i făcută Luna, tata? Din nori?
- Nuuu. E din pietre şi nisip, şi nu mai ştiu ce altceva...
- Da', tata? Mai ştii când am văzut filmul ăla cu câinele şi cu băiatul acela care au mers şi-au mâncat Luna?
- Ăăă, nu mai ştiu -- erau desene animate?
- Da.
- Aia se poate-ntâmpla doar în desene animate; acolo se poate mânca Luna şi face la loc. Dar de-adevăratelea Luna e ca şi Pământul -- doar că nu este apă pe ea. D-aia e toată galbenă, de la nisip; nu albastră, ca Pământul... ăăă, îţi mai aminteşti cum se vedea Pământul, albastru, în filmul ăla cu staţia spaţială şi ruşii pe care l-am văzut cu Dima acu' două seri?
- Îhî...
- No, albastrul Pământului de la apă vine; iar galbenul Lunii de la rocă şi nisip. Aşa, şi pentru că nu există apă pe Lună, nici nu creşte nimic acolo -- plante, flori, grâu şi alte cele. De fapt, nu există viaţă pe Lună; nu trăieşte nimeni acolo.
- Nu?
- Nu. Hmmm... Oamenii au fost cândva pe Lună... ăăă... mai demult, înainte să mă nasc eu... şi n-au fost prea mulţi, doar vreo 10 sau 12... că mergeau câte doi, ca poliţiştii... dar de-atunci n-au mai fost... hmmm, nici nu ştiu de ce n-au mai fost atât amar de vreme, da' poate c-au să mai meargă...
- O să merg şi eu pe Lună?
- Ţi-ar place?
- Daaa!
- Ei bine, cine ştie? Da' să ştii că nu-i uşor...
- De ce?
- Păi, hmmm... Ne cam iubeşte Pământul ăsta şi e greu să te desprinzi de el...
- De ce?
- Hmm... Păi, vezi şi tu, când arunci o piatră merge în jos, spre Pământ, nu în sus, spre Lună.
- Îhî...
- Asta e pentru că Pământul e mare şi aproape, şi atrage tot ce e în jurul său -- deci şi pe tine şi pe mine... ăăă, de fapt şi Luna e mare... destul de mare, orişicât, deşi nu o vedem chiar atât de mare de unde o privim noi acuma -- dar asta pentru că e departe... Pământul e şi mai mare... ăăă, nu ştiu de câte ori mai mare... dar pentru că stăm pe el nu putem vedea cât de mare este...
Şi-am continuat tot aşa încă vreo două-trei minute, după care discuţia a luat-o în nu mai ştiu ce alte direcţii. Alte câteva minute mai apoi am luat şi noi direcţia pernelor ce se răciseră-ntre timp -- de pe care, o altă oră mai încolo, am ridicat un cap greu şi vâjâind (al meu, deşi --atunci-- nu l-aş fi revendicat :-)) pe care, anemic, l-am purtat înspre staţia de autobuz, metrou,... Luna, tot pe jumate, trebuie că se mutase altundeva pe cer -- mai la vest?
* * *
Pentru cei câţiva ce-au avut răbdarea de-a citi pân-acilea, răspundeţi iute (cu voce tare): câte planete sunt în sistemul nostru solar? Câte?
Aşa e -- doar opt mai sunt. Pentru că Pluto, de trei ani încoace, nu mai e planetă -- e planetică (adică planetă pitică, „dwarf planet”). Puţine se ştiu despre această planetă pitică; acilea aş zice doar două vorbe despre cum şi-a primit numele.
Era 1930, când într-o dimineaţă (însorită, n-am nici un dubiu) de martie, în timp ce-şi servea micul dejun, o fetiţă de 11 ani --Venetia Burney-- îşi asculta bunicul citind, selectiv, din presa zilei. Undeva, pe pagina a 14-a a ziarului preferat, acesta a dat peste un articol ce pomenea de o nouă descoperire: o planetă-fără-nume ce se-nvârtea nepăsătoare faţă de frământările multor astronomi ai vremii. Între două sorbituri de ceai (englezesc, nu mă-ndoiesc), prin neuronii Veneţiei a trecut un gând: Pluto, zeul roman al ţinuturilor sub-pământene, ar fi un nume perfect pentru îndepărtata planetă.
Zece zile mai târziu (timp în care bunicul amator de lecturi matinale avea să transmită ideea nepoatei unui amic de-al său, profesorul Turner, iar acesta, la rându-i, avea să o dea mai departe prin telegramă) membrii observatorului Lowell, cei care făcuseră descoperirea, aveau să boteze oficial planeta -- Pluto.
Fetiţa de 11 ani avea să primească un premiu de cinci lire de la bunicu-i bucuros -- cu exact cinci lire mai mult decât a primit de la Disney, cei care au „împrumutat” numele pentru a-l da unuia din cele mai îndrăgite personaje de desene animate ce avea să-şi facă debutul în lume în acelaşi an de graţie, 1930...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu