Primul lucru care e imposibil să nu-l remarci la Doina şi Flora e accentul peltic (parcă mai pronunţat la Doina) şi rârâitul cu aromă franţuzească. (Flora zice că ea nu ştie r-ul românesc, aşa că-l pronunţă pe cel breton. Mi s-a părut că, astea fiind datele problemei, a făcut cea mai înţeleaptă alegere.)Ca-n orice loc vesel s-a lăsat cu câteva zile de zgomot, joacă (cu inevitabilele dispute pe alocuri), şi mai multă ciocolată decât poa' să care miticul iepuraş pascal.
Uca a-ncercat să-şi impresioneze verişoarele cu cele câteva poezioare prinse de la şcoala de franceză, dar n-a prea avut succes. Doina oricum era-n stare să recite nişte poezii care mi se păreau că rivalizează cu Luceafărul ca lungime (şi din care eu desluşeam fix nimic, franceza mea de baltă nefiindu-mi de prea mare ajutor), aşa că n-a avut concurenţă pe partea asta. Până la urmă zona de interes comună a fost să fie tot coloratul, joaca cu mingea şi cu animalele prin curtea tuşicii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu