Plimbarea de seară

"- Ies cu Dodo la plimbare...", e ce mă simt dator să spun când blănosu' mare începe să nu-şi mai găsească locul nici în casă, nici în curtea din faţa casei. Anunţ la care Uca reactionează, de cele mai multe ori, cu un:
"- Vin şi eeeeu! Aşteaptă-mă, tata..."

Şi dacă nu e super-târziu (uneori şi atunci) e musai să aştept. Da' adevăru-i că-mi face plăcere să ies cu Uca (şi Dodo) la plimbarea de seară. De obicei, mergem pe terenul de sport din apropiere, sau --dacă e vreme ploioasă-- facem o tură în jurul complexului de case în care stăm.

Da' cel mai distractiv e când mergem pe t'ren, cum îi spunea Măruca până nu demult (iar acum îi place să mă imite cum o corectam: "- Nu t'ren, ci teeeee-ren!"). Şi asta pentru că, o dată ajunşi acolo, îl pot lăsa pe Dodo din lesă să zburde fericit (spre deosebire de alergătorii care se-ntimplă să fie atunci în plin proces de ars calorii, şi care brusc îşi descoperă resurse nebănuite, acompaniate de priviri disperato-încruntate aruncate în direcţia mea) şi mă pot dedica în întregime jocului cu Uca.

Care joc e o combinaţie aleatoare de:

• alergat de la o poartă la alta, sport la care eu sunt obligat (prin contract) să ajung întotdeauna pe locul doi, dacă se poate la o lungime de nas de mai rapida Măruca :-),
• alergat de la o poartă până la prăbuşirea finală, având în spinare anterior pomenita vitezistă care acum simte nevoia unei bine-meritate pauze (activă) odihnitoare,
• făcut "casteluţe" în ţărâna/zgura de pe pista de alergare,
• învârtit iute-iute pe loc drept, pînă t'renu' începe să se-ncline şi să ne basculeze în iarbă,
• (dacă e-ntuneric) stat pe spate-n gazon cu ochii împlântaţi în cer şi dând concurs care descoperă cea mai luminoasă stea, sau explicând cine a mâncat din Lună,
• (dacă e lumină) alergat după umbre şi sărit cu ambele picioare pe ele într-o tentativă (până acum mereu eşuată) de a împlânta o dată umbra-n pământ,
• ... şi cine mai ştie ce alte ghiduşii d-astea care acum nu-mi mai vin în minte.

Oricum, cert este că atât Uca cât şi eu (sigur şi Dodo, mai puţin sigur restul lumii) ne distrăm de minune. Cam după juma' de ceas ne dăm bătuţi şi ne hotărâm s-o luăm spre casă, moment la care Uca începe să caute prin iarbă câte o floricică de trifoi sau păpădie („pentru mama”), pe care apoi mi-o dă să o ţin eu când ajungem în dreptul „pietrei lui Ariel” (un bolovan mai mare, ce seamănă binişor cu stânca pe care stă Micuţa Sirenă -- vezi detaliile de pe perete), de pe care e obligatoriu să sară („de trei ori, că şi eu tot trei ani am”) dacă se poate direct în braţele mele (treaba mea ce fac cu patrupedu' care trage ca apucatu' la văzu' altor semeni de-ai săi aflaţi în plină plimbare de seară).

Ehh, şi când ajungem acasă, eu sigur istovit şi tentat să scot limba precum Dodo (care nu pierde nici o clipită şi începe să lipăie în blidu' cu apă, după care nu vreţi să ştiţi cum îi şiroieşte de pe botic de jur-împrejur), Uca se grăbeşte să dea buzna înăuntru şi să anunţe:
"- Am venit, mamaaa!"

După care are loc tradiţionalul „schimb de fanioane”: floricica culeasă în parc pentru paharu' cu lapte (mixat cu biscuiţi şi banană) încălzit, ce o aşteaptă pregătit. Şi care se serveşte, de regulă, vizionând (a mia oară) aventurile lui Tinker Bell, Ariel, Mariposa, Mulan, sau cine mai ştie cine...