Facturiada de primăvară

Mi se mai întâmplă (din ce în ce mai rar şi cu un entuziasm ce e la un epsilon-bine-ales depărtare de zero) să dau iama prin hârtii (altele decât cele care sunt proprietatea Mărucăi) şi să pun de-o tentativă de ordonare a lor. Facturi de tot felul (telefon, Internet, bănci, cărţi de credit, dentist, etc.) care se adună cu kilogramele. La un moment dat mi-am auto-impus o regulă: orice mai vechi de trei ani se aruncă. (Mai puţin declaraţiile la fiscul canadian, care prin lege mi-s obligat să le păstrez şapte ani.)

Partea cu identificatul a ce e mai vechi de trei ani nu a fost chiar aşa grea, dat fiind că am tendinţa de a aranja documentele în ordine cronologică. Aruncatul însă, hmm, a prezentat o problemă. Cum? Plasatul la ghena de gunoi de documente cu diverse informaţii confidenţiale nu mi se pare chiar cea mai coşeră soluţie (deh, m-am molipsit şi eu de privacy-phobia de când mi-s pe meleagurile astea). Arsul lor nu e chiar la-ndemână, că n-am unde face focul fără să risc a plăti şi plimbatul a două maşini de pompieri prin oraş. Până la urmă am optat pentru ferfeliţizarea hârtiilor.

După fo' trei hârtii pe care le-am rupt de mână am făcut apel la varianta mecanizată: tăietorul de hârtii (aka the paper shredder). Aşa se face că m-am trezit cu doi saci (da, saci -- şi zău că-n forma netăiată totul încăpea într-o plasă normală ca dimensiuni) de tăieţei de hârtie. Ce s-a ales de unul dintre ei se poate vedea în imaginile ce urmează. (Pe celălalt sac apucasem să-l arunc deja.)


La final, mi-a ieşit socoata cam aşa:

• tăiat hârtii: juma' de oră
• aruncat de, cu şi printre hârtii: juma' de oră
• făcut curat după: o oră

Dar partea cu adevărat importantă a fost c-am împletit utilul cu plăcutul. :-)