Ziua independenţei (una dintre ele)

Acu' vreo două zile, dimineaţa. De fapt, mai către amiaz', aşa... (orice cocoş cu conştiinţă trebuie că-şi va fi dat duhul pe la acea oră dac-ar fi stat pe gard până să mă vadă mişcând.) Cu ochii încă cârpiţi, mă arunc în şoşoni, trag şuba pe spinare şi ies cu patrupedul cel mare la plimbare. (De fapt, mai corect ar fi să spun că Dodo a ieşit la măsurat aleea dintr-un capet în cel'lalt, în timp ce eu la târât cam pe jumătate din aceeaşi distanţă.)

Restul trupei încă visa frumos, îngrămădiţi unii-n alţii.

Întors, pun ceaiu' la-ncălzit (tehnologia cafelei părea complicată încă pentru neuronii mei năuci) şi mă aşez să verific poşta electronică, când aud nişte paşi uşurei coborând pe scară. Era Măruca.

- Te-ai trezit şi tu?...

- Tada! Surpriză...

- Oh, da, credeam că o să mai dormi o vreme...

- Nuuu, am vrut să-ţi fac o surpriză că m-am îmbrăcat singură.

Aşa şi era. Pantaloni, bluziţă, şosete şi botoşeii pe care de obicei refuză să-i încalţe, toţi erau parte din ţinută. Şi toate păreau să fie purtate corect (i.e. nu cu eticheta-n faţă, nu cu stângu-n dreptu', etc.), chestie care nici mie nu prea-mi iasă decât cam în jumătate din încercări :-).

- Ohh... adică mama nu te-a ajutat deloc?

- Nuuu... Mama doarme şi n-am vrut s-o trezesc...

- Uau! Surpriză de surpriză...

* * *

Schimbările din ultimele săptămâni pe care le observ la Uca îmi par că se încadrează cu precădere în categoria „tentative de independenţă”.

Nu mai ţine neapărat să mai fie cineva cu ea când se joacă (preferă, totuşi, compania copiilor de vârstă apropiată: Thea, Alexandra, Lara,...). Uneori merge singură în camera de joacă şi-şi imaginează tot felul de scenarii cu păpuşile sau diversele jucării de pe acolo. Vorbeşte cu ele, „joacă” mai multe roluri în dialoguri destul de lungi dar spontane, inventează nume, trece din română în engleză şi-napoi, etc.

Când am mai ajuns pe la biblioteca publică a fugit repede în barca din colţul copiilor, s-a instalat confortabil pe jos lângă nişte rafturi burduşite cu cărţi pline de imagini, şi a „citit” de una singură preţ de vreo 15-20 de minute înainte de a ne căuta şi a ne ruga să-i citim şi noi (cuvintele), pentru că ea a citit deja toate pozele.

Când foloseşte toaleta nu mai ţine neapărat să ne înştiinţeze sau să o însoţim. A-nceput şi să-nchidă uşa în urma ei (lucru pe care nu l-a făcut niciodată până recent), uneori chiar cu zăvorul care blochează deschiderea ei din exterior. (Lucru care pe mine unu' m-a făcut să mă gândesc la cum ar fi cu transportul de uşi de la Home Depot până acasă, asta în cazul în care nu s-a prins cum e partea cu deszăvorâtul uşii... temeri nefondate, până la urmă :-).)

Noaptea a-nceput să se trezească singură când are nevoie de o vizită la baie. Până acum vreo câteva săptămâni, începând de prin primăvară (când a decis să renunţăm la „pampi”), o duceam în braţe de câteva ori pe noapte, pentru că nu era-n stare să stea singură-n picioare. Acum se trezeşte, se ridică-n fund în mijlocul patului, mă înştiinţează şi pe mine care-i problema (deh, unde-i grija aia la netulburatul somnului? nu par să mă calific încă :-)), după care merge fain-frumos singură şi-şi rezolvă treaba.

(Apropo de renunţatul la pampers pe timp de noapte, nu am scris despre episodul ăsta, da' ce a convins-o a fost argumentul economic -- aceeaşi bani cu care se pot cumpăra cutii cu pampers ar fi putut fi folosiţi pentru cumpăratul de cutii cu păpuşi, sau pantofi, sau-sau-sau... cumva, i s-a părut atât de logică explicaţia încât a decis pe loc, în magazin, ca cutia cu pampers pe care o pusesem în coş să fie ultima investiţie în domeniu. Şi aşa a fost. Încă mai avem jumătate din ea.)

Încă nu-i iasă toate de una singură (fermoarele, bunăoară; închisul lor continuă să fie o sursă de frustrare) şi nu-şi bate prea mult capul înainte de a cere ajutor (uneori pe un ton de comandant suprem). Dar orşicât, e pe drumul bun.

* * *

An nou fericit, tuturor!