Pas cu pas

Azi am fost cu Uca la Universitate, la una dintre cele care funcţionează în împrejurimile urbei în care trăim. Am avut întâlnire cu o profă şi două studente-asistente, cu scopul de a o avea pe Măruca ca participantă în cadrul unui studiu legat de activităţile fizice şi capacităţile motrice ale copiilor cu vârste între şase şi 10 ani. A fost destul de interesant (şi nu doar pentru mine).

Mai întâi, ne-au cerut consimţământul de a participa la acest proiect de cercetare. Şi l-au cerut nu doar mie (ca părinte), ci şi Mărucăi (ca performer) -- mi-a plăcut tare mult aspectul acesta, faptul că au tratat-o ca pe o persoană cu drept de veto în pofida vârstei sale.

Apoi, au rugat-o pe Uca să execute câteva activităţi fizice (alergat de colo, colo, aruncat / prins / lovit tot felul de mingi, sărit, mers, etc.). Cred c-a durat vreo 10-15 minute partea asta, timp în care au şi filmat-o (pentru comparaţii ulterioare cu alţi participanţi). (Ne-au promis şi nouă înregistrarea rezultată; poate o adaug aici când 'om primi-o.)

Pe urmă au rugat-o să răspundă la un chestionar destul de lung, cu tot felul de întrebări legate de diverse activităţi (joacă, sport, dans, TV, cumpărături, grădinărit, şi altele), pentru fiecare dintre acestea trebuind precizată frecvenţa, anturajul (singură / cu familia / cu prietenii), mediul (casă, vecinătate, comunitate) şi cât de mult îi face plăcere să participe. Păcat că n-au filmat şi partea asta (luau notiţe scrise) pentru că a fost distracţie mare în timpul răspunsurilor.

A mai urmat o scurtă fază în care au cântărit-o şi măsurat-o (înălţime, circumferinţa taliei, mărimea pasului) după care ne-au dat un pedometru cu rugămintea de a fi purtat timp de şapte zile, din momentul trezirii până la culcare. Aparatul acesta e capabil să înregistreze numărul de paşi făcuţi de cel care-l poartă (cu distribuţia lor în timpul zilei) şi să calculeze (funcţie de mărimea pasului, deja măsurată) distanţa parcursă. Spun drept, mi-s şi eu curios cam ce distanţă bate zilnic Măruca (deşi sunt sigur că aceeaşi măsurătoare pe timp de vară, când ziua-i lungă şi joaca pe afară faină, ar avea cu totul alte valori). Aşa că pentru o săptămână de acu-nainte avem teme de casă (o premieră pentru Uca): purtat pedometru la cingătoare şi scris frumos într-un tabel valorile indicate de acesta la sfârşitul fiecărei zile.

Una peste alta, aş zice că pentru o primă vizită într-o universitate a fost destul de fain. Aşa că ne-am lăsat datele de contact pentru potenţiale alte studii similare ulterioare.

Veve (2000 - 2011)

Cea mai bună misică din lume.

Ştiu că titlul de cea mai bună pisică e disputat de toţi cei care-şi iubesc companionii cu patru lăbuţe şi musteţe lungi, şi probabil fiecare dintre ei are dreptate. Şi mai ştiu că, pentru noi, Veve e deţinătorul incontestabil al acestui titlu.

Oficial, numele lui e Beauty Magic Tender. Şi deşi a făcut cu prisosinţă dovada fiecăruia din numele sale toată lumea îl ştia de Veve, diminutiv ce i se trage de la coada-i stufoasă (ca de veveriţă) pe care o etala cu demnitate în orice-mprejurare. Chiar şi atunci când devenea obiectul de interes al Mărucăi.

Misică e cum i-a spus, în glumă, Melinda în încercarea-i de a-l face mai deosebit. De parcă ar mai fi fost nevoie... Dar atributul i-a rămas, ca un fel de glumă în familie, dimpreună cu altele precum: purşe (de la apetitu-i de purcel), optaru' echipei (de la pata crem, în formă de 8, pe care o avea pe spate), the cable guy (de la fascinaţia-i nesfârşită pentru orice cablu sau panglică abandonată pe podea), Jack Nicholson (de la mutriţa-i parcă veşnic puţin încruntată, precum a actorului omonim), sanitaru' priceput (de la predispoziţia-i de a ţine companie când unul din noi era bolnav), înţeleptul casei (de la vârstă şi cantităţile enorme de somn cu care se trata).

Faţă de Uca a fost întotdeauna un gentlecat desăvârşit. Primul gest pe care l-a făcut a fost să-i cedeze, fără nici cea mai mică urmă de supărare, locul în care dormea până la apariţia ei -- între pernele noastre, a „ălor mari”. Apoi, a învăţat-o să bată palma, pe vremea când Melinda şi cu mine număram gramele pruncului şi cearcănele de la ochi. Nu mult după, a iniţiat-o în tainele toaletei feline --curăţatul blanei cu limbuţa--, aşa că pentru o vreme se „machiau” reciproc pe faţă. Şi mai apoi, suporta cu stoicism şedinţele de costumat cu hăinuţe de păpuşi, şi căratu-n braţe sus-jos prin casă sau de la un capăt la cel'lalt al aleii.

Mi-e greu să-mi dau seama ce rol a jucat Veve în viaţa Mărucăi, dar îmi place să cred că a avut un efect pozitiv şi că a prilejuit destule discuţii legate de animale şi comportamentul lor din care Măruca a deprins unele lucruri. Chiar şi în ultima lui perioadă, cea în care a fost bolnav, şi, apoi, prin moartea sa, cred că i-a dat prilej să-nveţe câte ceva: că e okay să fii şi trist uneori, şi că toate vieţuitoarele trec printr-un ciclu natural ce include un sfârşit.

Pentru toate astea, şi pentru multe altele, Veve va rămâne întotdeauna în amintirile noastre. A câştigat, prin felul său unic de a fi, unul din puţinele locuri din memoria afectivă pe care ştii că le vei purta cu tine pentru tot restul vieţii. În cazul lui Uca, s-ar putea chiar să fie primul astfel de loc ocupat.

Îţi mulţumim, Veve! Rămâi cu bine...