Grădiniţă, te iubim!

„Va fi mai interesant decât crezi tu!” -- e ce mi-a spus Uca, ieri, la telefon, după ce se-ntorsese de la grădiniţă, unde fusese cu Melinda pentru a se înscrie. Nu ştiu dacă fraza asta a prins-o de pe la alţii sau chiar e propria-i creaţie, însă redă perfect aşteptările noastre (ale ei şi ale mele) vizavi de subiectul în chestiune.

Şi aşa se face că-n dimineaţa zilei de azi, Măruca s-a alăturat prietenelor sale de-o viaţă --Thea şi Alexandra-- şi-mpreună au purces spre şcoală. De fapt, grădiniţă (doar că aceasta e găzduită în clădirea unei şcoli catolice, St. Matthias), pentru că toate trei sunt înscrise la „grupa mică” (Junior Kindergarten).
(În imagine, de la stânga la dreapta: Uca, Thea, Alexandra şi Lara -- pe alee, în drum spre grădiniţă. Lara le conduce doar.)

Thea şi Alexandra au deja vreo cinci săptămâni „vechime”, timp în care Uca ne-a tot spus c-ar vrea şi ea să meargă cu ele, să se joace acolo împreună. Am încercat să-i spun că, cel mai probabil, joaca va să vină la pachet cu alte cele (diverse reguli şi activităţi care nu neapărat au să fie pe placul ei), dar n-am avut cu cine discuta -- era mult prea excitată de posibilitatea de a se juca cu copii încă şi mai mult decât o făcea până acum (adicătelea ore bune, zilnic).

Prin urmare, timp de cinci zile pe săptămână, începând de la 8:30 dimineaţa, pentru două ore şi jumătate, Uca are program de joacă cu copiii la grădiniţă. Or', cel puțin, aşa crede ea -- şi la fel sper şi eu.

Jocuri cu cuvinte

În ultima vreme îmi pare că Uca desluşeşte tot mai bine „mecanica” cuvintelor; probabil că de la joacă i se trage.

Mai prin vară, din când în când, mă băgam uneori în discuţiile găştii de pe alee prefăcându-mă că nu-nţeleg câte un cuvânt:

- ... şi am păpat căpşune.

- Ce? Păşcune?

- Nu, căpşune.

- Şăpcune?!?

- Nuuu! Căpşuneee...

- Ahaaa... Năcşpune... am înţeles acum...

- NUUU! CĂPŞUNEEE!

- Ha? Nu pricep... cu ce literă-ncepe?

Şi aci începeau să-şi dea cu presupusul, nu întotdeauna fiind cu toate de aceeaşi părere (nici între ele, nici în raport cu mine).

După un timp s-au prins, şi le vedeam cum repetau cuvântul ca pentru ele încercând să se prindă care e prima literă. Fără ca asta să însemne că renunţau la partea de spectacol şi corectarea mea repetată, de regulă încheiată cu diagnosticul: „Tu nu ştii nimica!” :-)

Mai recent am început să ne jucăm „Fazan” ('au cel puţin aşa-i spuneam pe vremea copilăriei mele), în varianta spusului de orice cuvinte care încep cu o literă oarecare. Îi place jocul la Uca, chit că cel puţin primele dăţi îl juca la modul: căutat prin memorie, găsit un cuvânt interesant, desluşit cu ce literă începe -- este litera cu care tocmai se joacă? atunci spus cuvântul cu o mimică de „Eureka!” iradiind de jur-împrejur; nu este litera cu care se juca până atunci? declarat că tocmai s-a trecut la o nouă literă, şi anunţat cuvântul cu aceeaşi mimică de descoperitor. Aşa că de foarte multe ori fiecare din noi apucam să spunem fix câte un cuvânt începând cu o literă, înainte de a trece la altă literă. În seara asta însă i-am spus că nu mă mai joc dacă nu stăm măcar pentru trei cuvinte fiecare la aceeaşi literă, şi-a acceptat fără proteste majore. Aşa c-am ţinut scoruri cu degetele de la ambele mâini, motiv numa' bun şi pentru câteva operaţii matematice simple („... am spus două cuvinte, mai am unul şi gata, trecem la...”).

Pe urmă s-a-ntâmplat să ne jucăm şi cu desenatul la tablă, fază la care eu de obicei mă declar anti-talent la reproduceri de pisici, câini şi alte patrupede cu blană, şi încep fie să pictez triunghiuri, romburi, etc., fie să scriu cuvinte oarecare. De vreo două ori în ultimele seri a prins-o şi pe Uca scrisul meu de cuvinte şi chiar încerca să le citească. Zice mai întâi fiecare literă în parte, rar („p... i... s... i... c... ă...”); după care încearcă să le lege, adică să spună puţin mai repede, dar nu mai mult de două-trei litere o dată („pi... si... c...ă... că...”); după care repetă bucăţele din precedentele „silabe” şi încearcă să le lege cu ceva cuvânt care-i este familiar. Cuvintele mai scurte (cap, masă, pat) le prinde de regulă; cele ceva mai lungi nu întotdeauna (floare, pisică -- au fost okay; tavan însă i-a ieşit vană, pentru că „van” a fost ultima chestie pe care o tot repeta).

Cu scrisul e încă destul de timidă. Cam are idee cum se fac majoritatea literelor (de tipar) -- le desenează însă disproporţionate unele în raport cu celelalte; uneori „în oglindă”. Când încearcă să scrie un cuvânt, repetă cuvântul cu voce tare, după care scrie prima literă pe care o prinde din cuvânt şi care i se pare că nu a scris-o deja. Aproape întotdeauna prinde doar consoanele; vocalele doar la capetele cuvântului. Prin urmare, „MARIA” e „MRA”, ş.a.m.d.

Orişicât, mie unu' îmi plac jocurile astea, motiv pentru care ne-a prins şi miezul nopţii jucându-ne. (Care miez de noapte a apărut de vreo două ori în discuţiile despre desluşitul ceasului, aşa că părea oarecum natural să-l şi constatăm „în direct”, nu?)

ps/ Nu demult:

- Okay, mergem la culcare acuma?

- Da-mi citeşti o carte?

- Mmm... eu?

- Da. Că tu eşti cititor.

- Păi şi tu ce eşti?

- Eu sunt jucător.

- Okay. Păi atunci e limpede cine ce are de făcut... :-)

Drum bun, Bunicu'!

„Unu' de iubire, unu' de dus şi unu' de întors!” -- aşa ne zice Măruca când careva dintre noi pleacă undeva şi ea nu merge. După care adaugă trei pupici complementari. Şi unul sau mai multe „hug”-uri.

Şi tot aşa i-a spus azi la Bunicu', când şi-au luat rămas bun pe aeroport.

Drum bun, Bunicu'! Şi să nu uiţi de cel de-al treilea pupic :-)...

Fugi Uca, fugi!

Mai an povesteam despre ieşirile de seară pe care le facem cu patrupedul lătrător din dotare. Continuăm să avem parte de ele; în ultima vreme, însoţiţi şi de Bunicu'; uneori şi de alţi copii/părinţi de pe alee.

Din când în când (în mod sigur prea rar) mă mai pocneşte dorul de alergat şi mă pun să fac câteva ture de teren, în timp ce patrupedul fuge în toate direcţiile, iar Măruca se joacă fie cu alţi copii (dacă sunt prezenţi), fie cu Bunicu' sau singură (după caz).

Ei bine, de vreo trei-patru zile am cam inversat rolurile cu Uca -- ea este cea care aleargă în timp ce eu îi fac galerie şi o urmăresc cu privirea de pe un punct oarecarea al pistei de alergare. N-a fost ideea mea, ci a ei.

Eu mă dădusem rănit („sunt în şlapi, nu pot s-alerg”) şi bănuiam că asta o va convinge pe Uca să caute un băţ şi să deseneze ceva pe nisip-pietrişul cu care e acoperită pista de alergare, însă n-a fost să fie aşa. Prin urmare a alergat vreo trei ture de teren --încet, cu pauze de luat în braţe şi pupăcit la capătul fiecăreia-- înainte de a mă convinge şi pe mine să mă alătur pentru o ultimă (a patra a ei, prima a mea) tură. Pe parcursul acestei ultime ture, în timp ce eu încercam să-i explic (cu cuvinte puţine, căci deh, se vroia exemplu) cum că e mai bine să nu vorbeşti în timp ce alergi, mi-a făcut o propunere: ce-ar fi dacă am veni şi a doua zi, de dimineaţă, la alergat? Şi, de data asta, să-mi iau şi eu adidaşi, ca s-alergăm împreună?

Vă daţi seama că nu puteam refuza aşa un antrenor personal. Aşa că-n dimineţa zilei următoare (duminică, parcă), în timp ce nori negri se-adunau deasupra noastră, am dat buzna pe teren. Ultimele două ture (din vreo şase ale mele şi patru ale ei) le-am făcut pe ploaie, ţinându-ne de mâini, sfidând fulgerele (care nu o deranjează), tunetele (care nu-i prea plac) şi picăturile şiroaie. Am sfârşit leoarcă, da' veseli.

Aseară a mai fugit patru ture; singură, căci eu iarăşi m-am prezentat în şlapi. (Drept urmare mi-a zis că şi dacă vin în adidaşi pot să nu alerg dacă nu vreau; ea, şi cu Dodo, oricum aleargă.)

Ar fi super-fain dacă ar prinde-o ideea de atletism şi s-ar obişnui să iasă la alergat în fiecare seară/dimineaţă. Dacă persistă suficient de mult, cine ştie?, poate mă molipsesc şi eu :-).


ps/ „O tură” trebuie să fie undeva pe la 400 de metri lungime, dat fiind că pista de atletism înconjoară un teren normal de fotbal. Prin urmare, aleargă undeva pe la un kilometru şi jumătate.

Hmm... cred c-am s-o-ntreb dacă vrea să se-nscrie într-un eveniment de genul „CIBC Run for the Cure”, în care ar putea alerga (plimba, mers la pas) alături de jde mii de alte persoane. Dacă-i surâde ideea, sigur o să scriu despre...

Echilibristică

Grădinile Edwards se află în partea de nord a parcului Sunnybrook, împreună constituind una din cele mai mari zone verzi a oraşului Toronto. Aşa c-a trebuit să-i arătăm şi lui Bunicu'. (Partea sudică a parcului fiind deja trecută în revistă.) Ieşirea avea să se dovedească a fii o serie de exerciţii de echilibristică pentru Uca.

Pe trunchiuri de copaci căzuţi:

Pe pietre în apă:

Prin copaci:

(-;

Pocahontas

Veri citadine

Nisip şi apă -- unul din cele mai potrivite tratamente pe timp de vară. O combinaţie care în zona Toronto e cel mai probabil să te ducă fie la Plaje („The Beaches”), fie pe Insulă („Toronto Island”). Noi, de regulă, alegem a doua variantă. Lucru care ni s-a-ntâmplat şi astăzi.

Surpriza dimineţii trebuie că a fost întâlnirea cu un cârd de gâşte canadiene ce încercau să dormiteze la umbră. Asta până să dea peste ele Uca şi Alexandra, din care moment au uitat partea cu somnul. (La urma-urmei, mi se pare corect. La ce alt tratament să te aştepţi după ce pui pe apă ditamai avionul? (-;)