Butte'fly, pe româneşte: fluturaş

Am început acu' vreo câteva săptămâni să vorbesc cu Măruca (şi) în engleză; nu prea mult, doar câteva minute în (aproape) fiecare zi (de obicei seara, la culcare, când răsfoim cărţile scrise în engleză).

La început am vorbit singur, Măruca preferând să nu răspundă în nici un fel la provocări de acest gen. Mai apoi, a început prin a repeta pe ici şi colo câte un cuvânt, probabil cele care i se păreau că sună interesant. Apoi, la un moment dat se grăbea să pună mânuţa-i pe gura-mi când începeam cu engleza, semn că preferă graiu' mioritic. Mai nou, nu pare să mai protesteze, şi chiar încearcă să repete o bună parte din cuvintele pe care le spun arătându-i diverse imagini prin cărţi, sau vorbind pe ici-colo, prin casă. Probabil a influenţat-o şi faptul că prietenii ei de joacă (Thea şi Matei) au început să meargă la o grădiniţă unde li se vorbeşte numai în engleză, aşa că au început să apară cuvinte englezeşti tot mai des în timpul întâlnirilor de joacă.

În orice caz, ce mă bucură cel mai tare e că Măruca a înţeles în mod limpede că e vorba de două limbi separate (română, engleză). Şi, cel puţin până acum, a reuşit să nu le prea amestece. (Nu prea, pentru că i se mai întâmplă şi contrariul; bunăoară, anunţa fără probleme "Uca scoate fişu'" când ajungem la pagina pe care e peştele ascuns după plante...) Ce-i drept, încă are un vocabular foarte redus în engleză; doar câteva zeci de cuvinte -- culori, animale, numere. Titlul mesajului ("Butte'fly, pe româneşte: fluturaş") e de fapt un citat ce îi aparţine.

Sunt curios să văd cum o să evolueze. Experienţa altor familii de imigranţi este că cei mai mulţi copii preferă limba engleză, şi folosesc limbile materne (din ce în ce mai stâlcit) doar în relaţiile cu părinţii/rudele din România. De văzut cum o fi în cazul Mărucăi...


ps/ Apropo, parcă începe să se audă şi "r"-ul în vorbirea Mărucăi. Încă e cumva moale, nu foarte bine inteligibil, şi mai sunt cuvinte unde-l omite sau pronunţă "l" în loc, dar nah, e un început. Îmi pare că "lâu, lăţuşcă, lămulică..." o să fie istorie în curând :-).

Ce-mi dai?

Mă gândeam că poate ar fi bine să o învăţ pe Măruca că nu întotdeauna primeşte (jucăria, bombonica, aia, ai'laltă), ci mai trebuie să şi dea; cel puţin la schimb, dacă nu în mod pur dezinteresat. Prin urmare, din când în când, când vrea să facă ceva sau să obţină ceva, o întreb: "Ce-mi dai?". (Desigur, în ce mă priveşte, accept ca "monedă" de schimb şi un pupic bine ţintit :-).)

Aşa se face că ieri, când Măruca a început să protesteze că nu vrea să stea cu şosetele-n picioare şi să mă roage să i le dau jos (cum ar veni, îmi cerea să-i fac un serviciu), am întrebat-o:
- Ce-mi dai?

La care am primit răspunsul prompt:
- Şosetele.

Nici măcar n-a schiţat vreun zâmbet; a fost cât se poate de serioasă.

Aşa că amu' încep să mă gândesc la alte strategii de a o învăţa cum vine treaba cu iau-şi-dau... :-)

Salvându-l pe Mickey

Okay, hai să fac o desconspirare. Şi anume a misiunii secrete pe care o are de îndeplinit Măruca în fiece zi, de vreo câteva săptămâni încoace. Este, vedeţi voi, o misiune de mare importanţă: salvarea lui Mickey.

Îmi inchipui că mai toată lumea a auzit de Mickey Mouse -- şoricelul cel ispravnic, produs de Walt Disney. Ce însă cred că nu ştie prea multă lume este că Mickey a reuşit să ajungă a fi lipit şi pe una din farfuriile preferate ale Mărucai. Şi anume pe aceea din care serveşte, de regulă, prânzul.

Lesne de-nţeles că viaţa nu-i uşoară când îţi atârnă deasupra trei ţenti de ciorbă, aşa că Măruca --care, fie vorba între noi, nu are cele mai alese sentimente când vine vorba de mâncare-- acceptă de obicei să-l salveze pe sireacu' şoricel de la strâmtoare. Cum? Păi, desigur, mâncând ce-i în farfurie.

Şi, iac-aşa, toată lumea-i mulţumită: Melinda, pentru că o vede pe Uca mâncând; Măruca, pentru că-l salvează pe Mickey de la grea-ncercare; şi Mickey, pentru că --ei bine-- n-are de ales :-)...

Smiley

Dacă se-ntâmplă să butonez la calculator şi să vină Măruca să mi se caţere în braţe, sunt absolut sigur care va fi prima ei cerere în secundele care urmează:

"-Shmailiii! Pune, tata, shmailiii..."

Aşa că nu-mi rămâne decât o variantă: să-l aduc din întunecimile Internetului pe numitu' Smiley. (Şi, din câte-mi amintesc, apare şi pe faţa-mi bronzată la ecran...)

Dacă o să mai ţină pasiunea asta încă fo' două luni de zile, mă gândesc să-i spun şi la Moş Crăciun despre ;-)...

Puzzlea cel Voinic

Îmi pare că Măruca a făcut o pasiune pentru puzzle-uri.

Cu luni în urmă (probabil anul trecut), am început cu nişte puzzle-uri din lemn (placaj) care aveau decupate tot felul de forme de animăluţe. La început a mers mai greu cu potrivitu' decupajelor, da' încet-încet s-a prins Uca care-i treaba şi a început să le potrivească cu tot mai mare uşurinţă.

Apoi am primit de nu mai ştiu unde un mini-puzzle din ceva material gen burete. Şi cu acesta s-a luptat niţel; şi, în general, îi plăcea mai mult să des-facă puzzle-ul, decât să-l facă :-).

Mai pe la-nceputul verii am primit un puzzle "adevărat", adică cu piese din carton presat, mari; 24 la număr. Şi cu trei prinţese pe post de imagine. Acesta a fost primul puzzle pe care Uca a încercat (şi reuşit) să-l facă singură. Asta după mai multe încercări făcute împreună fie cu Melinda, fie cu mine.

Mai acu' vreo două luni am mai luat vreo trei puzzle-uri cu prinţesa ei preferată: Ariel (Micuţa sirenă). Fiecare a câte 24 de piese. Le-a "fumat" şi pe astea.

Iar de azi începând a făcut trecerea la puzzle-uri de 48 de piese, pe care se înghesuie nu mai puţin de şase prinţese: Jasmine (din Aladin), Aurora (Frumoasa adormită), Belle (Frumoasa şi Bestia), Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa şi --cum altfel?-- Ariel. La prima vedere a reuşit să potriveasca câteva zone de una singură; după care, împreună cu Melinda, l-au făcut tot. Mai pe seară, nu ştiu la a câta încercare, l-a mai făcut o dată; de data aceasta (aproape) singură (cu doar câteva sugestii, pe-ici-pe-colo-pe-la-piesele-esenţiale, de la subsemnatu').

Câteva observaţii pe care am apucat să le fac:

• În general, nu-i place să se joace singură. De cele mai multe ori când se apucă de puzzle aruncă câte un "Ajută-mă, tataaaa..." de la bun început. Doar dacă susţin cu argumente puternice că mi-s ocupat, acceptă să mă lase-n pace şi să se ocupe singură de puzzle. Pe de altă parte însă, atunci când mă aşez lângă ea, nu pare să aibă prea mare nevoie de mine. Vorbeşte însă mult --"Oale aici o fi?", "Nu se pot'iveşte...", "Uite! L-am făcut!"-- si-mi pare că, de fapt, vrea doar pe cineva care să o asculte. (De-nţeles, la urma-urmei: nici mie nu-mi place să vorbesc singur :-).)
• Îmi pare că cel puţin o parte din piese le pune din memorie (vizuală). Uneori, uitându-se peste piesele rămase de pus, se repezeşte la câte una, o ia în mână şi o pune imediat exact unde trebuie şi în poziţia corectă. Fără încercări. Nu pot decât să bănuiesc că o face din memorie.
• Nu-i place "amestecul extern". Adicătelea, dacă o văd că începe să se plictisească şi îi ofer un "Okay, îl face tata mai departe?" îmi răspunde imediat cu un "Nuuu! Uca face!" şi se mai înviorează niţel.
• În schimb îi place tare sî anunţe, victorioasă: "Uite, mama, e gata! Uca făcut tot!". (Şi, cam de pe la a zecea repetare a anunţului, îşi aminteşte să dea puţin credit şi la alţii: "Uca făcut tot! Şi tata..." :-))
  

În ce mă priveste, abia aştept să ajungă la nivelul puzzle-urilor de 500-1000 de piese; nu de alta, da' asta ar însemna că pot eu să dorm mai mult :-).


Actualizare (10 octombrie): Eu la lucru; Melinda în bucătărie; Măruca în cameră, de unde se şi aude:
- Asta nu melge... Asta nu melge, mamaaa...

După care un sunet ca şi când s-a rupt ceva, şi:
- Gata! O lepalat-o Uca! Acuma melge, mamaaa...

Ce să mai poţi spune? În stilul ăsta o să ajungem mai repede decât am crezut la puzzle-urile alea de sute de piese... :-)