27 decembrie 2011

Feliz Navidad


Pentru o săptămână, care a inclus Crăciunul, Măruca şi Melinda au fost în Mexic, la soare, plajă şi bălăcit în ocean. Puerto Vallarta îi spune la staţiune, şi e situată pe coasta vestică a Mexicului, în Golful Steagurilor (Bahia de Banderas) pe mal de Ocean Pacific. S-au întors bronzate, vesele şi cu tot felul de poveşti pline de iguane, stele de mare, sand dollars, animăluţe făcute din prosop (în fiecare dimineaţă altul) şi alte mici peripeţii de vacanţă. Data viitoare cică mă iau şi pe mine-n bagaj :-).


O steluţă de mare. (Okay, două :-).)


Ţestoasă-bebe. Cei de la hotel ziceau că, judecând după mărime, ar avea doar câteva ore.


Un adevărat căţeluş de pluş. (Cred că era-n a treia zi...)


Castele de nisip. (Cu Thea, Uca şi Lara.)


Apus de soare.


Hasta la vista! 



ps/ La studiu, într-una din cele mai potrivite săli de clasă care pot exista pe planetă :-):


16 decembrie 2011

Ozzy Wizzy

Aseară, am fost toată trupa la The Wizard of Oz, un muzical inspirat de povestea cvasi-omonimă, dar într-o versiune adaptată timpurilor noastre, cu multe referințe la cultura locului („ancorată în meandrele concretului”, pe grai iliescian).

Am avut locuri în primul rând la mezanin, o poziție care s-a dovedit a fi excelentă atât din punct de vedere vizual, cât și acustic. A fost super-fain, o comedie de nota 10 care a reușit să ne bine-dispună pe toți preț de vreo două ore.

Măruca a dansat, țopăit și aplaudat aproape tot timpul, și a terminat prin a sări în sus și agitându-se atât de mult încât mi-era oleacă teamă să nu treacă dincolo de balustradă. (Au remarcat-o și câțiva din actorii de pe scenă, ca urmare primind niște bezele cu dedicație. :-))

Una peste alta, dacă sunteți prin Toronto în următoarele două-trei săptămâni, sfatul meu e c-ar fi bine să nu ratați spectacolul ăsta.

27 noiembrie 2011

Pas cu pas



Azi am fost cu Uca la Universitate, la una dintre cele care funcţionează în împrejurimile urbei în care trăim. Am avut întâlnire cu o profă şi două studente-asistente, cu scopul de a o avea pe Măruca ca participantă în cadrul unui studiu legat de activităţile fizice şi capacităţile motrice ale copiilor cu vârste între şase şi 10 ani. A fost destul de interesant (şi nu doar pentru mine).

Mai întâi, ne-au cerut consimţământul de a participa la acest proiect de cercetare. Şi l-au cerut nu doar mie (ca părinte), ci şi Mărucăi (ca performer) -- mi-a plăcut tare mult aspectul acesta, faptul că au tratat-o ca pe o persoană cu drept de veto în pofida vârstei sale.

Apoi, au rugat-o pe Uca să execute câteva activităţi fizice (alergat de colo, colo, aruncat / prins / lovit tot felul de mingi, sărit, mers, etc.). Cred c-a durat vreo 10-15 minute partea asta, timp în care au şi filmat-o (pentru comparaţii ulterioare cu alţi participanţi). (Ne-au promis şi nouă înregistrarea rezultată; poate o adaug aici când 'om primi-o.)

Pe urmă au rugat-o să răspundă la un chestionar destul de lung, cu tot felul de întrebări legate de diverse activităţi (joacă, sport, dans, TV, cumpărături, grădinărit, şi altele), pentru fiecare dintre acestea trebuind precizată frecvenţa, anturajul (singură / cu familia / cu prietenii), mediul (casă, vecinătate, comunitate) şi cât de mult îi face plăcere să participe. Păcat că n-au filmat şi partea asta (luau notiţe scrise) pentru că a fost distracţie mare în timpul răspunsurilor.

A mai urmat o scurtă fază în care au cântărit-o şi măsurat-o (înălţime, circumferinţa taliei, mărimea pasului) după care ne-au dat un pedometru cu rugămintea de a fi purtat timp de şapte zile, din momentul trezirii până la culcare. Aparatul acesta e capabil să înregistreze numărul de paşi făcuţi de cel care-l poartă (cu distribuţia lor în timpul zilei) şi să calculeze (funcţie de mărimea pasului, deja măsurată) distanţa parcursă. Spun drept, mi-s şi eu curios cam ce distanţă bate zilnic Măruca (deşi sunt sigur că aceeaşi măsurătoare pe timp de vară, când ziua-i lungă şi joaca pe afară faină, ar avea cu totul alte valori). Aşa că pentru o săptămână de acu-nainte avem teme de casă (o premieră pentru Uca): purtat pedometru la cingătoare şi scris frumos într-un tabel valorile indicate de acesta la sfârşitul fiecărei zile.

Una peste alta, aş zice că pentru o primă vizită într-o universitate a fost destul de fain. Aşa că ne-am lăsat datele de contact pentru potenţiale alte studii similare ulterioare.

22 noiembrie 2011

Veve (2000 - 2011)

Cea mai bună misică din lume.

Ştiu că titlul de cea mai bună pisică e disputat de toţi cei care-şi iubesc companionii cu patru lăbuţe şi musteţe lungi, şi probabil fiecare dintre ei are dreptate. Şi mai ştiu că, pentru noi, Veve e deţinătorul incontestabil al acestui titlu.

Oficial, numele lui e Beauty Magic Tender. Şi deşi a făcut cu prisosinţă dovada fiecăruia din numele sale toată lumea îl ştia de Veve, diminutiv ce i se trage de la coada-i stufoasă (ca de veveriţă) pe care o etala cu demnitate în orice-mprejurare. Chiar şi atunci când devenea obiectul de interes al Mărucăi.

Misică e cum i-a spus, în glumă, Melinda în încercarea-i de a-l face mai deosebit. De parcă ar mai fi fost nevoie... Dar atributul i-a rămas, ca un fel de glumă în familie, dimpreună cu altele precum: purşe (de la apetitu-i de purcel), optaru' echipei (de la pata crem, în formă de 8, pe care o avea pe spate), the cable guy (de la fascinaţia-i nesfârşită pentru orice cablu sau panglică abandonată pe podea), Jack Nicholson (de la mutriţa-i parcă veşnic puţin încruntată, precum a actorului omonim), sanitaru' priceput (de la predispoziţia-i de a ţine companie când unul din noi era bolnav), înţeleptul casei (de la vârstă şi cantităţile enorme de somn cu care se trata).

Faţă de Uca a fost întotdeauna un gentlecat desăvârşit. Primul gest pe care l-a făcut a fost să-i cedeze, fără nici cea mai mică urmă de supărare, locul în care dormea până la apariţia ei -- între pernele noastre, a „ălor mari”. Apoi, a învăţat-o să bată palma, pe vremea când Melinda şi cu mine număram gramele pruncului şi cearcănele de la ochi. Nu mult după, a iniţiat-o în tainele toaletei feline --curăţatul blanei cu limbuţa--, aşa că pentru o vreme se „machiau” reciproc pe faţă. Şi mai apoi, suporta cu stoicism şedinţele de costumat cu hăinuţe de păpuşi, şi căratu-n braţe sus-jos prin casă sau de la un capăt la cel'lalt al aleii.

Mi-e greu să-mi dau seama ce rol a jucat Veve în viaţa Mărucăi, dar îmi place să cred că a avut un efect pozitiv şi că a prilejuit destule discuţii legate de animale şi comportamentul lor din care Măruca a deprins unele lucruri. Chiar şi în ultima lui perioadă, cea în care a fost bolnav, şi, apoi, prin moartea sa, cred că i-a dat prilej să-nveţe câte ceva: că e okay să fii şi trist uneori, şi că toate vieţuitoarele trec printr-un ciclu natural ce include un sfârşit.

Pentru toate astea, şi pentru multe altele, Veve va rămâne întotdeauna în amintirile noastre. A câştigat, prin felul său unic de a fi, unul din puţinele locuri din memoria afectivă pe care ştii că le vei purta cu tine pentru tot restul vieţii. În cazul lui Uca, s-ar putea chiar să fie primul astfel de loc ocupat.

Îţi mulţumim, Veve! Rămâi cu bine...




20 octombrie 2011

Silly Talk

Ieri am avut prima discuție pe chat cu Uca. Inițial, schimbasem câteva vorbe cu Melinda, dar ea s-a prins cu treabă mai apoi, așa că la un moment dat a trecut Măruca la aparat.

A fost distractiv. Îi lua cam cinci minute să deslușească ce am scris pe două rânduri și să pritocească un răspuns la fel de lung. Dar nu s-a dat bătută prea ușor. Am conversat așa mai bine de o oră, până am plecat eu de la job. Mi-a promis că azi mai continuăm. Să vedem...


ps/ În caz că nu-i evident: „sili” vrea să fie „silly” (prostuț), iar „niys” se vrea „nice” (drăguț). :-)

13 octombrie 2011

Mărunte...


Acu' fo' două seri, pe când ne pregăteam să mergem la citit de Junie B. Jones, i-am spus într-o doară Mărucăi:
- Poţi să scrii „clepsidră”? Uite, ia şi scrie pe tablă dacă vrei...

Nu ştiu de unde mi-a venit cuvântul „clepsidră” în minte, dar mi-a venit şi iaca l-am aruncat la bătaie. Mi s-a răspuns:
- Mmm, nu cred că pot... că-i prea lung...
- Io cred că poţi, căci se scrie exact cum se-aude...
- Okay...

După care l-a scris pe tablă: CLEPSIDRA. Litere de tipar (doar pe acestea le foloseşte); şi fără căciuliţă de-asupra a-ului (a pus-o un pic mai târziu).

- Perfect! Exact aşa se scrie. Vezi că n-a fost aşa greu?
- Iuhuuu... Îmi mai spui?
- Sigur... dacă vrei îţi spun eu, dacă vrei scrii ce vrei tu...
- Spune-mi tu!
- Okay... ăăă, hai să-ncercăm şi scurte propoziţii...
- Okay...
- Ăăă... să zicem... „peretele e albastru”.

Şi-am mai continuat joaca asta preţ de fo' câteva minute. N-a scris totul la fel de bine ca şi clepsidra, dar a fost distractiv. Era în jur de nouă-jumate seara -- avem voie să ne jucăm şi la ora asta :-).


ps/ Dimineţile de obicei încep pentru Măruca cu câteva minute pe bicicletă (sau trotinetă) pe alee, în timp ce eu îl acompaniez pe Dodo pe acelaşi traseu. De multe ori, la capătul aleii e o bătrânică, din China, cu care Uca se salută cu singurele cuvinte pe care par să le cunoască amândouă: Nii-haaa! (Sau cam aşa-nţeleg eu.)

(pps/ Calitatea pozelor nu e chiar cea mai fericită... asta e! Se putea şi mai rău :-).)

06 octombrie 2011

Magiciana

Aşa (cum scrie-n titlu) mi-a zis să-i spun atunci când poartă pălăria din imagine. Şi-o poartă. Şi-i spun.

Pe lângă pălăria magică şi-a mai luat în recuzita pentru Helloween un felinar (negru) în care aprinde, seara, o lumânare (din aceea tip „monedă”). Melinda i-a promis şi-o pelerină lungă, iar cu puţin noroc s-ar putea să dibuim prin haosul din camera ei şi unde e bagheta necesară.

Orşicât, de câteva zile, la plimbarea dinaintea cinei Dodo e-nsoţit (şi) de un soi de licurici magic. Şi n-are nimic împotrivă. Nici eu, de altfel.

Deci suntem bine -- ceea ce vă dorim şi vouă!

21 septembrie 2011

Scufiţa Roşie


A fost o dată ca niciodată...


... prin pădure...

... sărind din piatră-n piatră...

... pe poteca înlemnită....

... la capătul cărării...

... o cugetătoare...

 ... şi de roşie scufiţă purtătoare -- fată.

Sper că v-a plăcut povestea mea. :-)


06 septembrie 2011

Începe şcoala

De obicei, în Ontario, prima zi de şcoală a unui nou an academic este 1 septembrie; anul acesta însă, datorită unei conjuncturi a căror detalii nu le ştiu prea bine, a fost să fie 6 septembrie. Aşa că-ncepând de azi gaşca de copii de pe alee merg pentru câteva ore pe zi la una din şcolile la care sunt înscrişi -- toţi mai puţin Măruca. Ea a optat să-nveţe acasă.

La puţin timp după ce-a revenit din călătoria-i prin România (despre care tot promit că o să mai scriu aici, pe blog, şi văd că nu o fac) i-am spus că va trebui să ne decidem vizavi de subiectul şcoală. Aşa că i-am prezentat opţiunile (patru la număr: şcoală publică cu predare-n limba franceză, şcoală publică cu predare-n limba engleză, şcoală catolică publică cu predare-n limba engleză şi acasă) şi am lăsat-o să se gândească. Am rugat-o un singur lucru: ca indiferent ce alege să rămână la alegerea făcută pentru măcar un an de zile.

Au urmat câteva zile în care şi-a tot schimbat părerea, oscilând între una din şcolile cu predare-n limba engleză şi acasă. (Surprinzător, pentru mine, a fost faptul că a tăiat din capul locului şcoala cu predare-n limba franceză, deşi părea să-i placă acolo cât timp a frecventat-o la grupa de grădiniţă.) Până la urmă a decis să stea acasă, să-nveţe ce vrea şi să se joace cu prietenele-i de pe alee când acestea se-ntorc de la şcoală. (Un plan excelent, dacă mă-ntrebaţi pe mine :-).)

Aşa că acum circa două săptămâni am trimis o-nştiinţare către organizaţia (school board) de care aparţine ultima grădiniţă care a frecventat-o Uca, în care-i anunţam de intenţia noastră de a ne educa copilul acasă. Ne-au răspuns acum câteva zile cu o depeşă în care ne spuneau că pentru anul şcolar 2011-2012 Măruca este scuzată de la urmarea cursurilor de zi şi că, dacă dorim să continuăm această formă de educare ne roagă să le trimitem o-nştiinţare similară în fiecare an. În plus, dacă dorim ca copilul să participe la o serie de testări standard (ce au loc cam la fiecare trei-patru ani) o putem face luând legătura cu şcoala de cartier de care am aparţine. Şi cu asta basta! Partea birocratică e rezolvată (cel puţin pentru un an de zile).

Ne rămâne să descoperim ce-nseamnă educatul acasă în viaţa de zi cu zi. Suntem şi noi curioşi. :-)

22 august 2011

Gata vacanţa!

Vacanţa mea, cum ar veni. Şi nu e vorba de cea pentru care am petrecut-o, în majoritate, peste mări şi ţări (şi care chiar dac-a fost lungă, după standardele nord-americane, tot prea scurtă fu), ci de cea pe care am luat-o de la a mai scrie pe acest blog. Aşa că-ncepând de azi, cu ceva noroc, o să fac „ore suplimentare” pentru a mai recupera câte ceva din memorii (ajutat şi de stiva de poze).

ps/ Şi cred c-am să pre-datez postările, adică să apară de parc-ar fi fost scrise cândva în ultimele patru luni de zile. Şi chiar dacă poate n-o să nimeresc datele cu precizie (o să mă folosesc, totuşi, de informaţia de dată conţinută în poze), parcă tot e mai bine aşa decât o serie de postări „la foc automat” apărute toate în câteva zile de sfârşit de august (cum sper eu să fie...). Deci, nu mă mai ţineţi de vorbă că am treabă de făcut :-)...

01 mai 2011

Unu maiu'


În buna tradiţie a locului de-a sărbători Ziua Muncii c-un grătar şi-o bere la iarbă verde, am purces şi noi la o scurtă ieşire printr-una din pădurile din împrejurimile Iernutului -- pădurea Lechinţei, pour les connaisseurs, adică locul unde mergeam an de an la cules de ghiocei sau toporaşi; de obicei cu o zi-două înainte de 1 sau 8 martie, ca să am ce oferi fetelor la şcoală... err, vorba vine, că până-mi făceam curaj se cam ofileau ghioceii-n bancă ;-).

De data asta a fost prea târziu să mai vedem vreo urmă de ghiocel, în schimb am remarcat că se poate paşte foarte bine şi lângă maşina din care duduie maneaua.

Dar oricum a fost faină ieşirea, dat fiind că ne-am plimbat oleac' prin ce-a mai rămas din natură, bunicu' a făcut --la cerere, de care n-a dus lipsă-- toiag din lemn de alun, şi-am cules şi-un bucheţel de flori de pădure.


30 aprilie 2011

Doina şi Flora

Câteva zile după sosirea noastră, cam pe când începeam să ne racordăm la fusul orar local, au apărut şi „francezii”: verişoarele Doina şi Flora & unchiul Dan (frate-meu).

Primul lucru care e imposibil să nu-l remarci la Doina şi Flora e accentul peltic (parcă mai pronunţat la Doina) şi rârâitul cu aromă franţuzească. (Flora zice că ea nu ştie r-ul românesc, aşa că-l pronunţă pe cel breton. Mi s-a părut că, astea fiind datele problemei, a făcut cea mai înţeleaptă alegere.)

Ca-n orice loc vesel s-a lăsat cu câteva zile de zgomot, joacă (cu inevitabilele dispute pe alocuri), şi mai multă ciocolată decât poa' să care miticul iepuraş pascal.


Uca a-ncercat să-şi impresioneze verişoarele cu cele câteva poezioare prinse de la şcoala de franceză, dar n-a prea avut succes. Doina oricum era-n stare să recite nişte poezii care mi se păreau că rivalizează cu Luceafărul ca lungime (şi din care eu desluşeam fix nimic, franceza mea de baltă nefiindu-mi de prea mare ajutor), aşa că n-a avut concurenţă pe partea asta. Până la urmă zona de interes comună a fost să fie tot coloratul, joaca cu mingea şi cu animalele prin curtea tuşicii.


27 aprilie 2011

La drum

Lung. De România. Drumul.

La două zile după ziua Mărucăi ne-am îmbarcat cu toţii (mai puţin Veve & Dodo) de pe Pearson Airport cu destinaţia Europa. Am schimbat în München, între avioane plictisându-ne fo' patru-cinci ore prin aeroport.

Pe primul avion, cel dintre Toronto şi München, Măruca a fost în mare formă. Şi-a selectat ce film a vrut, a mâncat, s-a jucat, şi cam pe când majoritatea pasagerilor moţăiau care mai de care în poziţii mai incomode, s-a pus pe alergat pe culoarul dintre scaune de la un capăt la celălalt pe aproape toată lungimea avionului. A reuşit să şi trezească fo' doi oameni.

Pe al doilea avion, cel dintre München şi Timişoara, a dormit aproape non-stop. Decolarea din München a fost întârziată mai bine de-o oră -- cică li s-a dat peste cap computerul care planifica decolările avioanelor şi a fost nevoie să-l restarteze şi să refacă toate planificările, timp în care am stat fain-frumos în avion aşteptând cu ochii-n ploaie. Uca n-a pierdut momentul şi-a adormit, trezindu-se pe când aproape aterizasem.

În sfârşit, ultima parte a drumului a fost de la Timişoara la Iernut, cu trenul ce pleca în zorii zilei următoare (oricum eram total asincroni cu ora României, deci n-a fost o problemă majoră trezitul). Care tren a avut formidabilul număr de fix două vagoane, unul dintre ele funcţionând şi ca locomotivă iar cel'lalt fiind lăsat pe drum (în Vinţu de Jos?) cu destinaţia Sibiu. Şi eu care-i povesteam Mărucăi despre meditatul cu capul scos pe fereastră fix deasupra semnului cu „E pericoloso sporgersi” -- nici o şansă de aşa ceva în vagonul a cărui singur geam care nu era etanş închis era cel în care cineva reuşise să plaseze un bocanc sau o piatră sau altceva cu care făcuse nişte fisuri lipite mai apoi cu bandă adezivă.

Bine te-am regăsit, Românie! :-)

* * *

24 aprilie 2011

Şase

Anul acesta 24 aprilie e duminică -- aşa cum a fost şi acum şase ani.

La Mulţi Ani, Măruca!

31 martie 2011

Existenţiale

Careva din serile trecute, în timpul plimbării lui Dodo pe teren...
- Da' tu câte vieţi ai?
- Huh?... Doar una. Şi nici din aia nu ş' cât a mai rămas...
- Şi Veve?
- Tot una.
- Păi de ce mi-ai zis că are nouă?
- Oooh... Aşa se zice despre pisici, căci au darul de-a scăpa nevătămate din cele mai incredibile situaţii...

---

Brigitte e una din vecinele noastre, o persoană deschisă şi volubilă, cu care foarte multă lume intră-n vorbă pentru a schimba câteva amabilităţi. Măruca nu face excepţie -- de câte ori o vede, fuge la ea şi-ncepe să-i vorbească diverse.

Aşa a făcut şi aseară. Şi nu-ş' cum se face dar la un moment dat dialogul s-a purtat cam aşa:
- Brigitte...
- Yes, honey.
- Did you know that my Dad is old?
- Is he?
- Yes. Mommy is older than me, and Daddy is older than Mommy.
- Well, I'm older than your Daddy.
- Then how come you're alive?
- Well... I'm trying to stay that way...

[Tradus:
- Brigitte...
- Da, dragă...
- Ştiai că tatăl meu e bătrân?
- Chiar aşa?
- Da. Mama e mai bătrână decât mine, iar tata mai bătrân decât mama.
- Ei bine, eu sunt mai bătrână decât tatăl tău.
- Şi-atunci cum de mai trăieşti?
- Ei bine... încerc să mă păstrez aşa...]

---

ps/ Zece. Ani -- deseară se vor împlini de când am dat, 'ntâia oară, cu bocancu-n tărâmu' Canadei.

28 martie 2011

Cenuşăreasa

Vinerea trecută a avut loc premiera Cinderellei, o adaptare a arhi-cunoscutei Cenuşărese avându-i ca protagonişti în rolurile principale şi secundare pe cei mai veseli copii de pe alee.

A fost un succes de casă, în sensul că am avut casa plină de părinţi, fraţi, bunici şi alţi invitaţi. (Singur, Dodo a fost exilat în curtea din faţa casei, dar chiar şi el şi-a făcut simţită prezenţa la momentul oportun.)

Copiii au fost absolut extraordinari, şi-au jucat rolurile bine şi au impresionat publicul până la lacrimi. Ca să nu mai spun că ecoul aplauzelor încă se mai aude ;-).

Ce mai tura-vura, a fost un spectacol care a reuşit să bine-dispună pe toată lumea, ceea ce, de fapt, a şi fost scopul propus.

Nu-mi rămâne decât să acord creditul necesar participanţilor şi să vă las în compania imaginilor:

  • Uca / Cinderella
  • Matei / The Prince
  • Thea / The Stepmother
  • Julia / Drizella
  • Alexandra / Anastasia
  • Lara / Mouse #1
  • Ana / Mouse #2
  • Melinda / Fairy Godmother
  • Simona / Narrator

///

  • Scenariul, regia şi machiajul / Melinda
  • DJ, imagine şi prelucrări digitale / The February Duo
  • Costume, suport şi aplauze / The Little Romanian Village


(Spectacolul este în limba engleză. Pentru eventuale alte reprezentaţii luaţi legătura cu firma de impresariat Shaughnessy Little Talent Agency. Cu doar câteva pungi de pop-corn, un bax de sucuri de fructe şi cantităţi nelimitate de bună dispoziţie sunt sigur că se poate aranja o nouă reprezentaţie. Asigurarea transportului rămâne în seama contractantului.)

---

Invitaţia la bal a fost primită; pregătirile sunt în toi:



Cenuşăreasa ia drumul castelului. (GiPieSu' a dat eroare însă, aşa c-a fost nevoie de o rectificare discretă din partea Zânei...):



Mama şi surorile vitrege încearcă să rezolve misterul prinţesei necunoscute:



 ... în timp ce Prinţul şi Cenuşăreasa îşi văd de dans:



S-a potrivit! Uraaa...



The End, my friend! ('au era End The, endfri? :-))



În aplauzele spectatorilor, întreaga distribuţie iasă la scenă:



Petrecerea poa' să-nceapă...:



ps/ S-a şi filmat. Cu puţin noroc s-ar putea s-apară şi pe YouTube ceva...

22 februarie 2011

Filme. Clasificări. Cenzură (?)

Acu vreo juma' de an, în urma unor discuţii întâmplătoare cu Măruca despre romani (nu români, că despre aceştia vorbim tot timpul) şi vremurile glorioase ale Romei, mi-a trecut prin minte ideea că Gladiator (filmul) ar putea fi o sursă de inspiraţie şi exemplificări. Ştiu sigur că pe mine, varianta copil, m-ar fi prins un aşa film şi m-ar fi făcut interesat de subiect. Şi deşi ştiam că e un film cu destule scene de violenţă, mi-am zis că probabil o să fie okay vizionarea sa, pregătit fiind să dau oricâte explicaţii adiţionale pentru „înmuiere”. N-a fost să fie. Cumva, am trecut de scena aia de la-nceput în care romanii se pregăteau de bătălia cu triburile germanice şi li se-ntoarce solia din ceaţă călare pe cal, dar c-un cap lipsă. Când, două minute mai încolo, s-a ajuns la faza cu returnatul capului, Uca a refuzat să se mai uite la film. (Eu unul nu-mi mai aminteam absolut nimic despre secvenţele astea, aşa că m-au luat niţel pe nepregătite.)

A fost pentru prima oară când, retrospectiv privind, mi-am dat seama că probabil era mai bine să fi verificat ratingul filmului şi să ţin cont de acesta. Aseară ar fi fost a doua oară.

După o zi cu o mulţime de joacă prin casă (frig afară; din nou) m-am pus să mă uit la un film: 127 Hours. Măruca:
- E un film din ăla de-al tău? Nu-s desene?
- Nu, nu-s desene. E film de film.
- Atunci stau lângă tine pe canapea şi dacă mi se face frică mă bag în tine.
- Okay... dar nu cred că o să ţi se facă frică... e ceva cu mers pe munţi... cred că o să fie imagini faine din natură...
- Okay.

Despre subiectul filmului apucasem să citesc doar cele câteva cuvinte din scurta prezentare de pe IMDB. Şi cum am pe lista preferinţelor Everest, Into the Wild şi Touching the Void, şi-n plus apucasem să văd ratingul utilizatorilor IMDB (nu şi cel folosit de distribuitorii de filme -- pe acesta prea sunt obişnuit să-l ignor) mi-am zis că trebuie să fie un film ce merită văzut. Şi chiar merită. Doar că, s-a dovedit mai apoi, nu cu Măruca lângă mine.

[Avertisment: cine vrea să vadă filmul înainte de a-i ştii acţiunea e, poate, mai bine să se oprească aci din citit şi, eventual, să revină după vizionare.]

Primele 10-15 minute din film chiar păreau să fie (şi) pe gustul Mărucăi. Când eroul principal s-a dat de-a berbeleacul în plină viteză pe bicicletă, faza a creat mai degrabă un moment hilar. Mai apoi, când şi-a dat drumul printre stânci şi a plonjat în apă, iarăşi, Uca a fost mai degrabă plăcut impresionată de neobişnuitul imaginilor. Ehh, şi pe când eroul nostru tocmai se despărţea de cele două căţărătoare rătăcite prin canion şi am început să intuiesc că se apropie momentul accidentului...:
- Uca...
- Ce-i?
- Cred că băiatul ăsta o să păţească ceva... nu ştiu nici eu ce exact, dar am apucat să citesc despre film cum că-şi rupe mâna, sau îi cade o piatră pe ea, sau cade el undeva, sau ceva de genul ăsta...
- ...
- Vrei să ne uităm în continuare?
- ... Ăăă... da...
- Okay. Să-mi spui dacă nu mai vrei că avem şi alte filme la-ndemână.
- Okay.

Nici n-am apucat să-ncheiem bine dialogul ăsta că tipul a şi picat într-o crevasă cu mâna prinsă între o stâncă şi perete. Instantaneu, Uca şi-a pus mâinile la ochi şi mi-a sărit în braţe cu spatele la televizor. Eu:
- Okay, hai că opresc filmul.
- ... Nu...
- Vrei să ne mai uităm?
- ... Da...

A-ncercat să se mai uite de vreo două ori la televizor, i-am spus şi că ce vede-n imagini nu e adevărat [deşi, filmul e făcut după un caz real], e doar un actor care mimează o situaţie, dar tot nu i-a mai plăcut şi până la urmă a zis că poate-i mai bine să schimbăm filmul. Ceea ce am şi făcut. (Şi noua alegere, Once Upon a Time... Man, s-a dovedit a fi de mare succes. Ne-am uitat la primele patru episoade unu-după-altu'.)

Concluzia la care-am ajuns e că cred c-ar fi bine să aplic oareşice cenzură în materie de expunere a Mărucăi la filme. Nu ştiu însă cum s-o fac. (Întotdeauna am preferat auto-cenzura şi am urât cenzura.) Să mă ghidez după ratingul MPAA? Judecând după faptul că cele două filme referite mai sus sunt, ambele, clasificate R (nerecomandate minorilor) pare să sugereze faptul că ar fi un bun punct de plecare.

Pe de altă parte, Uca a vizionat fără nici un fel de probleme --altele decât plictiseală, din cauza lungimii peliculei-- filme clasificate PG-13 (posibil nerecomandate pre-adolescenţilor) cum sunt Avatar sau seria X-Men. (Pentru astea din urmă chiar a avut o pasiune de scurtă durată.) În cazul acestora nu a fost nevoie de nici un fel de intervenţie din parte-mi.

Acu' îmi amintesc şi de un alt sit dedicat clasificărilor de filme, Kids in mind, ce pare orientat încă şi mai mult pentru recenzii de filme privite din prisma copiilor. Culmea e că ştiam de situl ăsta de ceva vreme (probabil de când cu episodul Gladiator... nu mai ţin minte exact) dar nu mi-a intrat în obicei să-l verific. Cred c-ar fi timpul.

14 februarie 2011

Digitale

MeeGenius şi Fraboom sunt ultimele două noutăţi în materie de poveşti ale Mărucăi. Şi, suspectez, şi-n materie de citit, dat fiind că-mi pare că-ncearcă să urmărească textul marcat (gen karaoke) în timp ce este narat de vocea asociată.

Principalul avantaj, în opinia mea, a poveştilor pe suport digital versus cele pe suport tipărit, este că cele dintâi pot oferi şi opţiuni interactive (i.e. cititorul intervine într-un mod sau altul în desfăşurarea acţiunii) în timp ce cele din urmă sunt „sculptate-n plumb”.

Oferta MeeGenius e oarecum mai simplă în materie de interactivitate, dar mai generoasă ca număr de titluri. Din câte am observat eu, singurele lucruri lăsate la-ndemâna cititorului sunt alegerea numelui personajelor principale din poveste. (Prin careva material publicitar citisem că se poate înregistra şi propria voce pentru a o înlocui pe cea originală, dar până la urmă n-am găsit cum se poate face asta. Poate o fi pentru o versiune viitoare?)

Oferta Fraboom e ceva mai bogată la capitolul interactivitate, cititorul putând accesa detalii suplimentare (prin clic sau „plutit” deasupra  diverselor elemente din imagini) sau dirija cursul poveştii într-o mică măsură. Efectul îmi pare a fi un mix de poveste şi joc. Din păcate, au doar trei poveşti disponibile; din fericire, au şi altceva în ofertă (diverse joculeţe şi clipuri video).

Dac-ar fi să pun pariu pe termen lung, aş paria pe faptul că-n două 'jde ani de-acu-nainte (generaţia nepoţilor mei ipotetici) poveştile se vor fi spunând mai degrabă aşa, cu tableta digitală-n pat, decât citind de pe hârtie.


ps/ We Tell Stories e locul unde am întâlnit pentru prima oară o poveste interactivă, cu vreo doi-trei ani în urmă.

11 februarie 2011

Poveste

„Cum se scrie ci?... Şi după o?... Şi după i? Ooo... Se scrie cu e? Scuze... Gata! M-am plictisit...”

Cam asta a spus Măruca de dimineaţă, după care mi-a arătat foaia din poza alăturată. Ne pusesem să inventăm o poveste; eu inventam şi ea scria.

Şi după ce s-a plictisit de scris am continuat cam aşa:
- Deci avea trei petale floarea [pe ultimul rând e, de fapt, un 3 în oglindă]... după care i-a mai crescut una... câte avea acuma?
- Patru.
- Şi i-a mai crescut încă una... câte avea acum?
- Cinci.
- După care i-a mai crescut două petale... acum avea...?
- Şase.
- Naaah, că două-i mai crescuseră.
- Ăăă, şapte?
- Yep. Şi i-au mai crescut două. Acum câte avea?
- ... Nouă?
- Da. După care i s-a uscat o petală. Cu câte a rămas?
- Ăăă... opt.
- Yep... Şi i-au mai ieşit trei petale. Acuma?
- ...Mmm... Unşpe?
- Yep. I-a mai crescut una... acum?
- Doişpe.
- Şi i s-au uscat două... Cu câte a rămas?
- Zece.

După care ne-am plictisit şi de asta şi-am trecut la calcul de traiectorii în spaţii neeuclidiene şi elucidarea misterului exploziei de specii din perioada cambriană :-). Cu alte cuvinte ne-am jucat cu jucării de pluş; apoi jocuri pe iTouch şi computer. După care am mai liniat, tăiat, colorat ce se poate vedea-n poza alăturată. [Anexe ale unui alt proiect care, sper, va să facă ar'metica-nteresantă.] Şi-am ascultat Compact şi Iris.

07 februarie 2011

"Now Open"

Aşa --cum se vede-n titlu; tradus: „Acum Deschis”-- citit-a Măruca, azi, pe unul din semnele agăţate în vitrinele magazinelor din mall. (Acelaşi mall în care cu ceva vreme-n urmă recunoştea litere de pe firmamentul magazinelor.)

Ceva mai încolo: „Canada... Toronto!”. Pe firmă era scris: „TD Canada Trust”.

Impresia mea e că cititul ei e un amestec de recunoaştere litere/grupuri de litere (pentru pronunţie), deducţie (din context) şi ghicit. Un amalgam care funcţionează destul de bine cu cuvintele şi propoziţiile scurte, cum sunt cele care se găsesc în cărţile pentru începători. (Similare cu cele de pe nivelul 1 din ierarhia d-acilea. Între paranteze fie spus, canadienii --şi americanii-- par să fie destul de preocupaţi de abilităţile literare ale copiilor, aşa că au tot felul de acţiuni de promovare a cititului; împărţirea pe diverse nivele şi lansarea de serii de cărţi specifice unui nivel anume e parte din obsesia aceasta naţională.)

În plus, aş adăuga şi o memorie vizuală destul de bună ce-i permite să asocieze imaginile din carte cu bucăţi semnificative de text. La a doua citire a unei cărţi întotdeauna citeşte mai bine decât la prima; la a treia şi mai bine; etc. De pe la a treia-patra citire încolo aproape-mi vine să spun că-i „expirată” cartea. Aşa că acum luăm cu zecile de cărţi de la bibliotecă. (Înainte de mall, azi, tocmai trecuserăm pe la bibliotecă unde am reuşit pentru prima oară să ajungem la limita maximă de închiriere --50 de materiale (cărţi, casete, discuri)-- pe cardul Mărucăi; aşa c-a trebuit să scot vreo câteva cărţi şi pe cardul meu.)

Una peste alta, mi-e limpede că Uca trece printr-o perioadă în care e interesată de cărţi şi de citit. Şi cum încă are multe de descoperit şi cucerit (cuvintele mai lungi, textele mai lungi, mai fără imagini, etc.) nu ne rămâne decât să profităm de această perioadă şi să-i alimentăm interesul/curiozitatea.

Mai că-mi vine să agăţ pe fereastra blogului: Now Open (for Reading)! :-)

30 ianuarie 2011

Buchisit

Cătinel-cătinel, Măruca începe să dezlege misterul cititului. Încă se poticnește în multe locuri, greșește adesea, dar totuși, la textele simple se descurcă. Aseară a reușit să citească cu ajutor minim două cărți subțirele: Listen to Me și Here Comes the Snow. A fost ca o surpriză plăcută pentru noi, dat fiind că până acum nu a mai făcut-o. (De obicei renunța după două-trei cuvinte și ne ruga pe noi să citim mai departe.)

Tot ca un fel de surpriză, pentru mine, e faptul că a debutat cu cărțile în limba engleză, unde sunt diferențe semnificative între cum se scrie și cum se pronunță cuvintele. Limba română mi se părea mult mai abordabilă din punctul ăsta de vedere. Când însă mă gândesc că suntem inundați de literatură în limba engleză (zeci de cărți de la biliotecă la fiecare două-trei săptămâni, împrumut de la școală (care, culmea!, se vrea cu predare-n limba franceză), propria bibliotecă, Kindle) poate, totuși, nu ar trebui să o trec la surprize.

Și apropo de limbile vorbite... Franceza nu pare să-i placă prea mult, deși are un vocabular de vreo câteva --nu multe-- zeci de cuvinte; cred că e cam la acelaşi nivel cu maghiara şi spaniola, adică toate la un loc ar fi poate vreo sută de cuvinte cunoscute. Limba română o vorbește binișor, însă parcă din ce în ce mai puțin, chiar și prin casă. Cu engleza se-nţelege din ce în ce mai bine, şi parcă-i devine favorită. A-nceput să mă corecteze pe ici, pe colo, pe la unele pronunţii :-/...

Revenind la citit... abia aştept să-şi piardă câteva nopţi citind de una singură :-) -- ar fi un semn sigur că nu mai are probleme.


ps/ Blend & Read -- cred că merită ţinută prin preajma unui cititor (debutant? că parcă şi mie-mi prinde bine uneori) de engleză.

25 ianuarie 2011

Identitate

Săptămâna trecută, mergând-jucându-ne prin zăpadă, a venit nu-ştiu-cum vorba de România şi de faptul că mi-am petrecut copilăria într-unul din micuţele sale orăşele (care, în general, nu avea parte de aşa zăpezi şi friguri notabile, deşi vreo câteva tot mi-au rămas în memorie). Şi din una-n alta i-am spus la un moment dat (nu-mi mai amintesc cuvintele exacte, doar ideea generală) că, în continuare, mă consider român. La care Măruca, ocupată cu scormonitul prin zăpada de pe marginea trotuarului, mi-a dat o replică scurtă:
- Ştiu.

Şi-n timp ce-mi stătea pe limbă un „de unde-i aşa de evident?” :-), mi-a venit ideea de a o-ntreba pe ea ce e?
- Eu sunt canadiancă.
- De ce?
- Păi... pentru că stau în Canada.
- Şi eu locuiesc în Canada, şi pentru aia parcă tot aş zice că mai mult mi-s român decât canadian.
- Da, dar tu ai stat mult în România când ai fost mic... eu aici, în Canada...
- Asta cam aşa e... orişicât, cel puţin oficial, amândoi suntem atât canadieni, cât şi români...

Nu ştiu dacă poziţia ei a fost doar o reflecţie a faptului că vroia să fie altfel decât mine sau dacă chiar sesizează diferenţe între „a fi român” şi „a fi canadian”, dar pe mine unul m-a surprins niţel afirmaţia ei. Cred c-ar fi prima arie majoră în care nu stăm pe aceleaşi poziţii.

Asta şi la cât de drag ne este nouă Dodo. :-)