06 decembrie 2007

Apăsaţi unu pentru engleză

Îmi pare că am mai pomenit de faptul că rutina noastră de culcare include o etapă în care Măruca îşi alege o carte care apoi trebuie citită înainte de a se "sufla în lumânare" (foarte serios: stânsul luminii se întâmplă cu un suflat uşor în direcţia întrerupătorului :-)). Nu ştiu însă dacă am spus că, de îndată ce Măruca şi cu mine picăm de acord că citim împreună cartea serii, urmează instalatul confortabil pe perne şi anunţul:
- Uca închide guriţa şi tata citeşte!

E, de altfel, singurul moment în care Măruca e de acord că e mai bine să tacă şi să asculte, decât să vorbească şi să fie ascultată.

În fine, să mai notez şi faptul că, dat fiind că toate cărţuliile de copii pe care le avem sunt cu texte în limba engleză, eu unul văd din asta o şansă de a mai exersa puţin limba locului; căci altfel, vorbim cu ea aproape tot timpul în limba română. Numa' că una vreau eu, şi alta vrea "clientul"; aşa că nu apuc să termin de spus titlu' cărţii în original că şi aud (din guriţa care se presupunea a fi închisă):
- Pe româneşte, tata... Spune pe româneşte...

Şi, în linii mari, cam asta a fost rutina până aseară. Când, după o lungă discuţie, plictisiţi amândoi de spus poveşti şi mângâiat Veve (motanu', care a făcut o pasiune pentru umidificatoru' din camera Mărucăi), mi-a trecut prin minte s-o întreb dacă nu vrea să-i spun poezii. Normal c-a fost receptivă la o nouă opţiune pe meniul serii. Aşa că, după ce am eliminat în două minute cele două-trei catrene care mi-au mai rămas agăţate prin memorie, a trebuit să merg după laptop pentru ajutor. Şi dacă "Somnoroase păsărele" a părut să aibă succesul scontat, iar "La steaua" a produs o faţă gânditoare, pe când am dat să-ncerc "Satira I" [*] am avut parte de surpriza serii:
- Pe ingliş [**], tata... Spune pe ingliş...

Aşa că acu' încă stau şi mă-ntreb: să fie oare limba engleză mai uşoară decât poezia?


[*] Ştiu că Satira I (aka Scrisoarea I) nu e chiar "material pentru copii", însă în miez de noapte parcă prea ispititor suna începutul: "Când cu gene ostenite s'ara suflu-n lumânare..."

[**] ingliş = English

ps/ Şi-n caz că vă-ntrebaţi de unde m-am inspirat când am ales titlul din seara asta: Press One For English.

24 noiembrie 2007

Moş Crăciun -- avem un plan!


Anu' trecut, Măruca s-a speriat de Moş Crăciun şi nu s-a dat nicicum luată-n braţe de acesta (da' a reuşit, totuşi, să se-aleagă cu un cadou).

Aşa că pentru anu' acesta am considerat potrivit să-l prezentăm din timp într-o lumină favorabilă pe moşu'-cel-cu-barbă-albă-ce-aduce-cadouri-la-copii. În scurt timp, s-a dovedit că partea cu primitu' de cadouri a fost atât de favorabil prezentată încât în fiecare zi se pomeneşte de moşu' care o să-i aducă trei (şi-ntinde palma, cu toate degetele la vedere) iepuraşi de jucărie. Partea care nu pare să o accepte chiar aşa uşor e cea cu spusul de poezii în schimbul jucăriilor. Momentan, pare hotărâtă să spună o singură poezie (Pisicuţă, pis-pis-pis / Te-am visat azi-noapte-n vis...) şi nimic mai mult. Sugestia cum că pentru fiecare jucărie-n parte trebuie spusă măcar câte o poezie nu pare să prindă. (De fapt, nu mă mir chiar aşa tare; numărul trei pare să aibă proprietatea specială că e corespondentul a cinci degete şi al unei singure poezii. Ce nu-i logic aici?)

În seara asta Moş Crăciun a fost din nou invocat. Şi la un moment dat, discuţia a decurs cam aşa:
- Uca, am o idee!
- Ce?
- Eu cre' că ştiu cum să facem să te-alegi cu toate cadourile spunând o singură poezie...
- ... [Ochi din ce in ce mai mari, întrebători...]
- În timp ce-i spui Moşului poezia cu pisicuţa, te apropi de el încet, şi...
- ... Şi?
- Şi când eşti suficient de aproape de el, îi sari în braţe, îl prinzi de gât, şi-l trânteşti la podea! Aşa, cam cum faci cu tata când crede şi el, sireacu', că poa' să stea cinci minute relaxat...
- ... [Ochi nu numa' mari-mari, da' şi din ce în ce mai veseli...]
- Ce zici?
- Îhî.
- Aşa, şi o dată ce Moşu-i la podea, îi furi sacu' şi fugi cu el. Şi iaca aşa, rămâi cu toate cadourile. Ehh?
- Daaaa...

Şi-n următoarea juma' de oră am lămurit şi alte detalii, cum ar fi faptul că e important să nu încurcăm sacul cu cadouri cu cel cu mâncare pentru reni (care, nu ş' cum se face, că tot trei erau la numărătoare). În schimb, dacă --totuşi-- se-ntâmplă să-ncurcăm sacii, atunci am putea să furăm şi renii şi să-i ţinem noi, în subsolu' casei. În fine, ideea de a păstra renii pare să-i fi surâs atât de mult, încât la un moment dat se vehicula varianta cu păstratul renilor indiferent de sacu' cu care ne alegem. (Şi dacă se-ntâmplă să luăm sacu' cu cadouri, atunci hrănim renii cu banane. Nici o problemă că asta-i mâncarea preferată a maimuţelor, despre care n-am putea spune că trăiesc în acelaşi habitat cu purtătorii de sănii cu Moş Crăciuni.)

Şi aşa, pe când discuţia începea să lâncezească, mi-a trecut prin minte că poate merită să pun lucrurile la punct şi să disociez furatul de orice act nobil, aşa cum sunt toate cele pe care le întreprindem împreuna. Aşa c-am spus:
- Uca, da' am uitat să-ţi spun... Pe cei care fură îi ia Poliţia şi îi duce la-nchisoare. Ce zici?

S-a gândit niţel, şi-a răspuns nonşalant:
- Pe mine nu mă ia Poliţia [*]. Eu sunt mică.
- Da' pe cine ia?
- Pe tine!
- Nah, poftim! Ştiam eu că ai un plan de-a scăpa de complicii din afacere...


[*] Mai tirziu s-a dovedit că, pentru Uca, "Poliţia" era de fapt "oliţa" (sună destul de apropiat -- or fi având ceva-n comun? :-)). Nu pot decât să-mi închipui că "te ia (P)oliţ(i)a" trebuie să se fi tradus în imaginaţia ei cu o oliţă zburătoare care te duce-n zări albastre. În ce mă priveşte, am să ofer locu' meu lui Moş Crăciun; poate aşa, chiar renunţă la reni de bună voie. Şi-acu', mai bine merg să văd cum stăm cu stocu' de banane... :-)

20 noiembrie 2007

Am visat...

Citeam pe un alt blog despre o fetiţă (Lyddie) care răspunde în mod automat cu: "M-am uitat la TV", atunci când e întrebată: "Ce ai făcut astăzi?", când mi-am dat seama că îi eu obişnuiesc să pun aceeaşi întrebare Mărucăi aproape în fiecare seară, cînd mă-ntorc de la lucru. Şi, la fel ca şi Lyddie, Măruca are un răspuns standard: "Am visat".

Dacă insist ("Ce ai visat?"), obişnuieşte să continue fie cu un eveniment autentic din timpul zilei ("Că m-am jucat cu Thea, şi i-am luat păpuşa..."), fie încercând să ghicească ce mi-ar place să aud ("Pe mama..." şi mai apoi, după ce mă vede ciulind urechile şi rămânând în aşteptare, adaugă: "...şi pe tata..." :-)), fie cu o secvenţă de film sau de poveste ("Pe Belle, care mergea la castel la Beast...").

Acu', sincer vorbind, nu cred că întelege ce este acela un vis; şi nici nu cred c-am reusit să-i explic într-un limbaj accesibil ei. (Chiar aşa: cum îi explici unui copil care-i diferenţa dintre vis şi realitate?) Dar cumva a ajuns la ideea că neapărat trebuie să viseze ceva în fiecare zi -- ceea ce, până la urmă, parcă nici nu-i o idee chiar atât de rea.

Oricum, de un lucru sunt sigur: visează. Cel puţin din când în când. (Iar dacă nu ea, atunci sigur eu. ;-)) Căci doar asta poa' să fie explicaţia râsetelor scurte pe care le mai aud uneori în zori, pe cind încă nu s-a trezit...


ps/ În altă ordine de idei, e interesant cum --ca adulţi-- remarcăm micile automatisme pe care copiii încep să le aibă (e.g. răspunsurile standard pe care le oferă). Remarcăm însă mai rar automatismele de care uzităm noi înşine: "- Ce mai faci?", "- Nimic deosebit... ca şi pân-acum'...". În orice caz, nord-americanii îmi par de-a dreptul campioni: cei mai mulţi dintre ei nu aşteaptă nici un fel de răspuns la "How are you?"-ul pe care-l spun din reflex când trec pe lângă tine...

10 noiembrie 2007

Mai cinci minute...

Sunt destul de sigur că Măruca nu are nici cea mai vagă idee cât anume sunt cinci minute, însă e clar că a înţeles că e vorba de o amânare. Aşa că de fiecare dată când, după lăpticul de seară, se anunţă:
- Hai să mergem sus, Uca.

Apare aproape instantaneu protestul:
- Mai stăm cinci minuteeee...

Mai ştie foarte bine şi ce înseamnă "acum!", pentru că asta este ceea ce spune în momentul în care apar negocieri despre când ar trebui mâncată o ciocolăţică. (De care sunt prea multe, acum, după Halloween.) Oricum, vestea bună e că la negocierile pentru a doua ciocolăţică încă pare să accepte varianta noastra, "mâine". Adicătelea, cu alte cuvinte, nu "acum" şi nici "peste cinci minute", ci undeva într-un viitor mai îndepărtat.

Puţin curios este că nu foloseşte deloc "ieri" sau referiri la trecut; o fi vreun semn că o-nteresează numa' viitoru'? :-)

04 noiembrie 2007

Cubuleţe, turnuleţe


Ultima oară când ne jucam cu cubuleţele de lemn Măruca nu prea avea răbdare să clădeasca prea mult; punea două-trei cuburi unul peste celălalt după care le dărâma dintr-o mişcare.

Mai nou însă pare să aiba o tot mai bună îndemânare. Şi răbdare. Combinate, reuşesc să o facă să clădească turnuleţe de cinci-şase piese. Uneori nici mie nu-mi iasă atâtea :-).

19 octombrie 2007

Butte'fly, pe româneşte: fluturaş

Am început acu' vreo câteva săptămâni să vorbesc cu Măruca (şi) în engleză; nu prea mult, doar câteva minute în (aproape) fiecare zi (de obicei seara, la culcare, când răsfoim cărţile scrise în engleză).

La început am vorbit singur, Măruca preferând să nu răspundă în nici un fel la provocări de acest gen. Mai apoi, a început prin a repeta pe ici şi colo câte un cuvânt, probabil cele care i se păreau că sună interesant. Apoi, la un moment dat se grăbea să pună mânuţa-i pe gura-mi când începeam cu engleza, semn că preferă graiu' mioritic. Mai nou, nu pare să mai protesteze, şi chiar încearcă să repete o bună parte din cuvintele pe care le spun arătându-i diverse imagini prin cărţi, sau vorbind pe ici-colo, prin casă. Probabil a influenţat-o şi faptul că prietenii ei de joacă (Thea şi Matei) au început să meargă la o grădiniţă unde li se vorbeşte numai în engleză, aşa că au început să apară cuvinte englezeşti tot mai des în timpul întâlnirilor de joacă.

În orice caz, ce mă bucură cel mai tare e că Măruca a înţeles în mod limpede că e vorba de două limbi separate (română, engleză). Şi, cel puţin până acum, a reuşit să nu le prea amestece. (Nu prea, pentru că i se mai întâmplă şi contrariul; bunăoară, anunţa fără probleme "Uca scoate fişu'" când ajungem la pagina pe care e peştele ascuns după plante...) Ce-i drept, încă are un vocabular foarte redus în engleză; doar câteva zeci de cuvinte -- culori, animale, numere. Titlul mesajului ("Butte'fly, pe româneşte: fluturaş") e de fapt un citat ce îi aparţine.

Sunt curios să văd cum o să evolueze. Experienţa altor familii de imigranţi este că cei mai mulţi copii preferă limba engleză, şi folosesc limbile materne (din ce în ce mai stâlcit) doar în relaţiile cu părinţii/rudele din România. De văzut cum o fi în cazul Mărucăi...


ps/ Apropo, parcă începe să se audă şi "r"-ul în vorbirea Mărucăi. Încă e cumva moale, nu foarte bine inteligibil, şi mai sunt cuvinte unde-l omite sau pronunţă "l" în loc, dar nah, e un început. Îmi pare că "lâu, lăţuşcă, lămulică..." o să fie istorie în curând :-).

18 octombrie 2007

Ce-mi dai?

Mă gândeam că poate ar fi bine să o învăţ pe Măruca că nu întotdeauna primeşte (jucăria, bombonica, aia, ai'laltă), ci mai trebuie să şi dea; cel puţin la schimb, dacă nu în mod pur dezinteresat. Prin urmare, din când în când, când vrea să facă ceva sau să obţină ceva, o întreb: "Ce-mi dai?". (Desigur, în ce mă priveşte, accept ca "monedă" de schimb şi un pupic bine ţintit :-).)

Aşa se face că ieri, când Măruca a început să protesteze că nu vrea să stea cu şosetele-n picioare şi să mă roage să i le dau jos (cum ar veni, îmi cerea să-i fac un serviciu), am întrebat-o:
- Ce-mi dai?

La care am primit răspunsul prompt:
- Şosetele.

Nici măcar n-a schiţat vreun zâmbet; a fost cât se poate de serioasă.

Aşa că amu' încep să mă gândesc la alte strategii de a o învăţa cum vine treaba cu iau-şi-dau... :-)

16 octombrie 2007

Salvându-l pe Mickey


Okay, hai să fac o desconspirare. Şi anume a misiunii secrete pe care o are de îndeplinit Măruca în fiece zi, de vreo câteva săptămâni încoace. Este, vedeţi voi, o misiune de mare importanţă: salvarea lui Mickey.

Îmi inchipui că mai toată lumea a auzit de Mickey Mouse -- şoricelul cel ispravnic, produs de Walt Disney. Ce însă cred că nu ştie prea multă lume este că Mickey a reuşit să ajungă a fi lipit şi pe una din farfuriile preferate ale Mărucai. Şi anume pe aceea din care serveşte, de regulă, prânzul.

Lesne de-nţeles că viaţa nu-i uşoară când îţi atârnă deasupra trei ţenti de ciorbă, aşa că Măruca --care, fie vorba între noi, nu are cele mai alese sentimente când vine vorba de mâncare-- acceptă de obicei să-l salveze pe sireacu' şoricel de la strâmtoare. Cum? Păi, desigur, mâncând ce-i în farfurie.

Şi, iac-aşa, toată lumea-i mulţumită: Melinda, pentru că o vede pe Uca mâncând; Măruca, pentru că-l salvează pe Mickey de la grea-ncercare; şi Mickey, pentru că --ei bine-- n-are de ales :-)...

Smiley


Dacă se-ntâmplă să butonez la calculator şi să vină Măruca să mi se caţere în braţe, sunt absolut sigur care va fi prima ei cerere în secundele care urmează:

"-Shmailiii! Pune, tata, shmailiii..."

Aşa că nu-mi rămâne decât o variantă: să-l aduc din întunecimile Internetului pe numitu' Smiley. (Şi, din câte-mi amintesc, apare şi pe faţa-mi bronzată la ecran...)

Dacă o să mai ţină pasiunea asta încă fo' două luni de zile, mă gândesc să-i spun şi la Moş Crăciun despre ;-)...

04 octombrie 2007

Puzzlea cel Voinic

Îmi pare că Măruca a făcut o pasiune pentru puzzle-uri.

Cu luni în urmă (probabil anul trecut), am început cu nişte puzzle-uri din lemn (placaj) care aveau decupate tot felul de forme de animăluţe. La început a mers mai greu cu potrivitu' decupajelor, da' încet-încet s-a prins Uca care-i treaba şi a început să le potrivească cu tot mai mare uşurinţă.

Apoi am primit de nu mai ştiu unde un mini-puzzle din ceva material gen burete. Şi cu acesta s-a luptat niţel; şi, în general, îi plăcea mai mult să des-facă puzzle-ul, decât să-l facă :-).

Mai pe la-nceputul verii am primit un puzzle "adevărat", adică cu piese din carton presat, mari; 24 la număr. Şi cu trei prinţese pe post de imagine. Acesta a fost primul puzzle pe care Uca a încercat (şi reuşit) să-l facă singură. Asta după mai multe încercări făcute împreună fie cu Melinda, fie cu mine.

Mai acu' vreo două luni am mai luat vreo trei puzzle-uri cu prinţesa ei preferată: Ariel (Micuţa sirenă). Fiecare a câte 24 de piese. Le-a "fumat" şi pe astea.

Iar de azi începând a făcut trecerea la puzzle-uri de 48 de piese, pe care se înghesuie nu mai puţin de şase prinţese: Jasmine (din Aladin), Aurora (Frumoasa adormită), Belle (Frumoasa şi Bestia), Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa şi --cum altfel?-- Ariel. La prima vedere a reuşit să potriveasca câteva zone de una singură; după care, împreună cu Melinda, l-au făcut tot. Mai pe seară, nu ştiu la a câta încercare, l-a mai făcut o dată; de data aceasta (aproape) singură (cu doar câteva sugestii, pe-ici-pe-colo-pe-la-piesele-esenţiale, de la subsemnatu').

Câteva observaţii pe care am apucat să le fac:
  • În general, nu-i place să se joace singură. De cele mai multe ori când se apucă de puzzle aruncă câte un "Ajută-mă, tataaaa..." de la bun început. Doar dacă susţin cu argumente puternice că mi-s ocupat, acceptă să mă lase-n pace şi să se ocupe singură de puzzle. Pe de altă parte însă, atunci când mă aşez lângă ea, nu pare să aibă prea mare nevoie de mine. Vorbeşte însă mult --"Oale aici o fi?", "Nu se pot'iveşte...", "Uite! L-am făcut!"-- si-mi pare că, de fapt, vrea doar pe cineva care să o asculte. (De-nţeles, la urma-urmei: nici mie nu-mi place să vorbesc singur :-).)
  • Îmi pare că cel puţin o parte din piese le pune din memorie (vizuală). Uneori, uitându-se peste piesele rămase de pus, se repezeşte la câte una, o ia în mână şi o pune imediat exact unde trebuie şi în poziţia corectă. Fără încercări. Nu pot decât să bănuiesc că o face din memorie.
  • Nu-i place "amestecul extern". Adicătelea, dacă o văd că începe să se plictisească şi îi ofer un "Okay, îl face tata mai departe?" îmi răspunde imediat cu un "Nuuu! Uca face!" şi se mai înviorează niţel.
  • În schimb îi place tare sî anunţe, victorioasă: "Uite, mama, e gata! Uca făcut tot!". (Şi, cam de pe la a zecea repetare a anunţului, îşi aminteşte să dea puţin credit şi la alţii: "Uca făcut tot! Şi tata..." :-))

În ce mă priveste, abia aştept să ajungă la nivelul puzzle-urilor de 500-1000 de piese; nu de alta, da' asta ar însemna că pot eu să dorm mai mult :-).


Actualizare (10 octombrie): Eu la lucru; Melinda în bucătărie; Măruca în cameră, de unde se şi aude:
- Asta nu melge... Asta nu melge, mamaaa...

După care un sunet ca şi când s-a rupt ceva, şi:
- Gata! O lepalat-o Uca! Acuma melge, mamaaa...

Ce să mai poţi spune? În stilul ăsta o să ajungem mai repede decât am crezut la puzzle-urile alea de sute de piese... :-)

30 septembrie 2007

Cine-i acilea?

Vă mai amintiţi când povesteam de Uca că bătea la uşi după care zicea imediat: "Cine-i acolo?". Duse-s vrem'ile alea.

De-amu' a reuşit să rezolve şi misteru' deschisului (şi inchisului) de uşi, aşa că mai nou se prezintă direct cu "Uit-o pe Uca!". Din câte pot să-mi dau seama nici Veve, şi nici Dodo nu au nimic împotrivă :-).

26 septembrie 2007

Trambulim, Măria Ta!


În ce ne priveşte, a fost o decizie financiară: mai 'eftin să cumpărăm o (mini)trambulină decât ditamai patu'. (Pen' că, nu-i aşa?, unde altundeva se poate sări decât în patu' lu' mama şi-a lu' tata? Îndeosebi când încă nu-s chiar treji numiţi prop'itari de loc săltăreţ.)

În ce-o priveşte pe Măruca, a fost întru-totul de acord. Nu-mi mai amintesc dacă a şi promis că o dată cu apariţia trambulinei aceasta va deveni singurul loc din casă în care se poate sări din zori şi până-n seară. (Ştiam eu c-am uitat să fac ceva...)

08 septembrie 2007

Balerina


Ehh, şi-a venit şi ziua cea mult aşteptată (mai mult de mama, decât de Uca), în care Măruca a dat buzna în mini-studioul de dans unde se presupune că urmează să studieze niţel balet. A durat doar jumătate de oră, timp în care a alergat, s-a balansat de bară, s-a studiat în oglinzile de pe toţi pereţii, s-a aruncat pe jos şi --în general-- şi-a consumat energia după cum a considerat de cuviinţă. Ohh da, cred că a acordat fo' două minute de atenţie şi instructoarei care se risipea între explicatul câtorva mişcări de bază şi strunitu' celor şase mici spiriduşi care o înconjurau...

În orice caz, Uca pare că s-a distrat binişor. Ceea ce e singurul lucru care contează, până la urmă.

02 septembrie 2007

O privire de sus...


... din vârful Muntelui Albastru (Blue Mountain). Deşi, după părerea mea, un nume mai potrivit ar fi trebuit să fie Dealu' Albastru, dat fiind că diferenţa de nivel dintre bază şi vârf este doar cu puţin peste 200 de metri.

Staţiunea e cunoscută îndeosebi ca fiind singurul loc convenabil pentru acei locuitori ai Toronto-ului care doresc să practice schiatul. Cum noi nu ne includem în pomenita categorie, a fost okay şi o vizită pe timp de vară.

În ce-o priveşte pe Măruca, lucru care pare că a impresinat-o cel mai tare a fost urcatul şi coborâtul pantei în gondolă (o mini-cabină deschisă, trasă pe un cablu sus-jos).

28 august 2007

Am tleabă!

Acu' vreo câteva zile, încercând să o provoc la nu mai ştiu ce, îmi zice Măruca:
- Lasă-mă-n pace! Am tleabă!

Acu' nu c-aş fi eu genu' care să deranjeze omu' de la treburi importante, ce nu suferă amânare, da' nevăzând nici un puzzle risipit în jurul ei, nici cuburile de lemn aruncate prin juma' de cameră, nici păpuşelele dezbrăcate şi puse la somnic în cărucior sau mai ştiu eu pe unde, ei bine, am îndrăznit să o întreb şi eu aşa, într-o doară:
- Ce treabă ai?

A stat fo' juma' de secundă pe gânduri după care mi-a răspuns pe acelaşi ton hotărât:
- Nu ştiu!

Ceea ce, până la urmă, pare destul de logic: de vreme ce nu era treaba ei să ştie ce treabă are, în mod automat îmi revenea mie misiunea de a afla treaba pe care o avea ea, că doar eu eram ăla curios să o afle. Nu?

Melc-melc, colobec...

Rima/versurile sunt o descoperire interesantă şi de dată recentă pentru Uca. Nu reţine ea prea bine scurtele catrene pe care le încercam, dar orşicât pare să sesizeze că e ceva (rima) deosebit la ele.

Prima pe care a reţinut-o cred că este: "Avion cu motol / Ia-mă şi pe mine-n zbol / Să mă fac aviatol". În ultima vreme o spune îndeosebi ţinându-se de nas, că i-a plăcut cum se aude când i-a arătat tata "şmecheria" ;-).

Pe urmă, numără de zor elefanţii: "Un elefant / Se legăna / Pe o pânză de păiaaaaaaanjen / Şi pent'u că / Nu se lupea / A mai chemat un elefant pe ea...". Partea distractivă e că niciodată nu ajung mai mult de doi elefanţi pe pânză, indiferent ciţi sunt chemaţi la ordine. (De fapt, asta am observat mai demult şi la mai mulţi copii: există unu pentru un obiect, şi doi pentru mai mult de un obiect. Şi basta! Ce atâtea complicaţii cu câte exact obiecte sunt acolo.)

Mai zice şi de "iepulaş-coconaş" care nu se stie exact de ce s-a ascuns în ceva tufiş, din care "dulău-câine-lău-hau-hau-HAU" îl ia la trei-păzeşte, numa' bine pentru ca urechiatu' să plece "speliat-iui-iui-iuuuui" prin alte cele întunecate desişuri.

Da' chestia cu care mă dă gata e povestea purtătorului de cochilie, care --spusă de Măruca-- sună cam aşa: "Melc-melc, colobec / Scoate coalne boule!...". Spun drept, de câte ori mă fac că dorm încercând să-i sugerez că nu-i o idee chiar atât de rea la miezu' nopţii (somnu', cum ar veni) şi se-apucă să-mi cânte partea asta cu "colobecu'" mă pufneşte râsu' şi trebuie s-o iau de la capăt cu Moşu' Ene şi ai lui...


ps/ Aş fi interesat de un sit bun cu astfel de poezioare; dacă ştie cineva...

27 august 2007

Ce-a făcut Uca?

Cine credeţi că pune întrebarea din titlu? Şi încă de mai multe ori pe zi. Cine? Aşa e -- Măruca.

Din câte pot să-mi dau seama este una din metodele ei preferate de a învăţa. Bunăoară, aruncă pe jos nişte cuburi de lemn; sau îl trage pe Veve de coadă; sau se strâmbă într-un fel sau altul. La oricare din acţiunile astea, din când în când (nu întotdeauna), se opreşte, îţi caută privirea, şi o dată aceasta bine fixată întreabă: "Ce-a făcut Uca?".

De fapt, eu cred că întrebarea ei este mai degrabă: "Şi ia zi-i, mama/tata, cum îi spun oamenii mari la chestia asta de tocmai am făcut-o?".

Pentru că ce-a făcut ştie foarte bine; însă nu întotdeauna ştie să şi pună în cuvinte isprava isprăvită. Da-nvaţă; şi încă repejor.

20 august 2007

Alo?

"- Thea, cu Uca!", asta e ce am auzit când am ridicat receptoru'. Tocmai terminasem o altă convorbire telefonică şi mă gândeam că poate mai rămăsese ceva de spus. Am fost olecuţă surprins să recunosc vocea lui Thea, vecina şi prietena lui Uca. În orice caz, am răspuns imediat:
"- Da, sigur, numa' o clipă...", după care i-am întins receptoru' Mărucăi, care era pe scaunu' de lângă mine.

De-acolo începând n-am mai auzit decât jumătate de conversaţie:
"- Pap. Blânzică şi pâine."
"- Afală?... La plimbale?"
"- Da, vine Uca."
"- Salut."

După care au continuat mamele convorbirea mai departe.

În ce-o priveşte pe Uca, a fost prima convorbire telefonică în care chiar a ascultat ce se auzea din receptor, şi încă mai şi răspundea într-un mod coerent. Până acum, obişnuia să spună ce făcea în momentul respectiv, asculta sau nu liniştită of-ul celui de la capătul firului, după care întindea receptorul la cine se-ntâmpla să fie cel mai aproape de ea.

De data asta însă, a fost o discuţie de-adevăratea. Sunt curios să văd cât o mai dura până începe să şi formeze numere. (În joacă, încearcă deja; din câte pot să-mi dau seama încă nu a reuşit să formeze un număr existent; sper doar să nu fie "911" primul număr care-i reuşeşte :-).)

Evident, 10 minute mai târziu, Thea şi cu Uca îşi împărţeau jucăriile pe aleea din faţa caselor...


ps/ În altă ordine de idei, azi a fost ziua lui Dodo -- a împlinit un an. Aşa că de fiecare dată când îi aminteam la Uca de eveniment, adăuga imediat: "La mulţi ani, Dodo!". :-)

31 iulie 2007

29 iulie 2007

Nimic nu se compară...


... cu o zi de vară!

Ba da -- privirea Mărucăi parcă poa' s-aducă încă şi mai mult senin pe unele "meridiane" ;-)...

18 iulie 2007

... chiar de-i zi senină!


Nu mai ştiu cum era vorba aia cu ciupercile care iasă după ploaie, da' ştiu sigur de unde trebuie să iasă copiii veseli imediat după ce se 'stâmpără ploaia scurtă, de vară: din balta din faţa casei! Asta, desigur, dupa îndelungi negocieri... ;-)

ps/ Poa' să plouă cât o vrea / Balta nu-i a ta -- e a mea!

15 iulie 2007

Uca, Matei şi Thea


Au mai multe in comun:
  • stau pe aceeaşi alee (la nici 50m unii de alţii);
  • vorbesc o aproximativă limbă a lui Eminescu;
  • ochii albaştri.
Evident, sunt cvasi-nedespărţiţi tovarăşi de joacă.

ps/ S-au născut în Canada, România şi Germania. Încâlcite drumuri...

Viaţa-i faină!


Servici? Facturi? Bancă? Ha!

07 iulie 2007

Uca, Victor şi Ana



Unul din triourile de succes din parcurile învecinate: Uca, Victor şi Ana.

(Victor şi Ana sunt fraţi; şi amândoi sunt cu puţin mai măricei decât Uca.)

24 iunie 2007

Furnicuţe


Ce-i mai mică şi mai mică decât Uca-cea-pitică? Este lumea lu' Furnică! :-)

Şi ce interesantă poa' să fie lumea asta... eu unu' am uitat cum e; da' am profesor bun, aşa că nu-i totu' pierdut.

Cine râde tot timpu', râde bine!

Nu-i uşor să câştigi la concursu': "M-abţin de la zâmbit!". De al'fel, nici nu sunt premii puse în joc ;-)...

19 iunie 2007

Ingenuitate

Ce fac copiii când se joacă (în linişte sau gălăgie)? Haos.

Şi exact asta --haos, cum ar veni-- am găsit în camera în care se jucase Măruca cu puţin timp înainte de a ajunge eu acolo. Şi cum mi-s puţin mai atrofiat pe partea care vede din dezordine o oportunitate creativă, şi oareşice mai obişnuit cu olecuţă de structură, am dat să fac ceea ce (aproape) orice părinte ar fi făcut în locul meu: ordine.

Aşa că la ordine am chemat-o şi pe Uca, într-o tentativă de a-i insufla măcar olecuţă din "dragostea" pentru obişnuinţe puţine, da' fixe (cum ar fi, bunăoară, obişnuinţa de a căuta şerveţelele doar pe masă, nu şi în frigider, pe pervazul ferestrei sau pe sub pat).

Aşa că în timp ce o momeam cu un "Hai, vii să-l ajuţi pe tata la strânsu' lucrurilor de p-acilea?", am ţintit repede obiectul care trona în mijlocul încăperii, l-am luat şi i l-am întins, adăugând: "Uite, găseşte tu un loc pentru rucsăcelu' ăsta. Aşa, ca să ştii de un' să-l iei când o să-l mai cauţi...".

Sunt sigur că a înţeles ce-am zis. I-am citit-o din priviri. S-a uitat la mine o fracţiune de secundă cu privirea aia de copil care parcă spune: "Voi, oamenii-mari-care-credeţi-că-le-stiţi-pe-toate, habar n-aveţi să observaţi cele mai evidente lucruri... Tot noi, oamenii-mici-buni-la-suflet-şi-cu-lipici, treb'e să vi le arătăm... Bine, fie...", apoi mi-a luat rucsăcelu' din mână şi, fără să ezite, l-a trântit fix în locu' de unde-l ridicasem cu câteva clipe mai înainte. După care a plecat să caute ceva mai interesant de făcut, înainte de a-mi da şansa să formulez oareşice proteste.

În mod evident, jocu' ăsta cu mutatu' lucrurilor din cele mai potrivite locuri în care pot să stea (joc cunoscut şi sub nume precum: "făcut puţină ordine", "adunat de p-acilea", şi altele) în locuri total nepotrivite în care nu au ce căuta (cum ar fi: prin dulapuri, sertare, cutii şi cutiuţe), nu a prezentat nici un fel de interes. Acu', că stau şi mă gândesc, parcă mi-ar veni şi mie să mă las de el...

Hotărât lucru: Măruca mă învaţă în fiecare zi câte ceva. E bine aşa. ;-)


ps/ Ingenuitate?

11 iunie 2007

Ingrid Tigrero

Ingrid Tigrero e o luptătoare. "Bătălia" pe care şi-a ales-o e să asigure un trai mai bun pentru familia ei (ce include trei copii, până acum). Iar "teroriştii" cu care se confruntă în fiecare zi sunt câteva duzini de "purtători-de-pene" :-). Trăieşte în Gauayaquil, Ecuador.

Care-i legătura cu Măruca? Ei bine, se întâmplă că Ingrid e prima care a beneficiat de un împrumut din partea Mărucăi (sau, în fine, din partea cui a fi să fie "în spatele" Mărucăi... nu spun cine :-)). Iar astăzi e ziua în care Ingrid a reuşit să returneze toţi banii împrumutaţi.

Mult succes pe mai departe, Ingrid! Mulţumim, Kiva!

Grădinaru' priceput

Sfârşitu' de săptămână s-a-ncheiat la modu' activ: cu Măruca în plină acţiune de grădinărit. Împreună cu Vero şi Florin au plantat nişte răsaduri de roşii, primit de la vecinu' lor, Mario (italian, desigur).

Cred că i-a placut la Măruca, pentru că nu s-a dat scoasă din stratu' de roşii până ce nu s-a terminat plantatu'. Iar apoi a ţinut neapărat să şi ude puţin.

Aşa că la toamnă avem deja planificată şi o acţiune de făcut bulion :-).

Căldura-i tot mai mare

Zilele astea, în Toronto, e ca vara :-). Adică soare, asfalt încins, şi umezeală. Numa' bine de fugit la un picnic la iarbă verde. Sâmbăta asta a fost să fie la Darlington Park, un loc liniştit şi frumuşel.

Măruca a fost super-ocupată pe tot timpu' excursiei. Ba se juca cu mama, ba cu Thea --prietena şi vecina ei--, ba-şi împărţea jucăriile, ba fuga pe tobogan, ba la aruncat cu pietre-n apă. Aşa c-a adormit buştean pe drumu' de întoarcere. (Şi Dodo aşişderea, care n-a îndrăznit să se avânte mai mult de juma' de metru în "largu' mării"; poate data viitoare, dacă o fi apa niţel mai caldă.)

01 iunie 2007

Ziua Copilului (partea a doua)

S-a ţinut tata de cuvânt, aşa că fost-am în parc la huţuluş. Pe tobogan nu ne-am dat, doar ne-am uitat la alţii cum se dau şi le-am făcut galerie -- poate data viitoare să avem mai mult curaj.

Al'fel, mulţi copii în parc în seara asta. Cred c-a fo' ziua lor :-).
Posted by Picasa

Ziua Copilului

În multe locuri de pe planetă, azi e Ziua Copilului.

În copilăria-mi prea îndepărtată, îmi amintesc că ziua de 1 iunie era puţin mai deosebită faţă de celelalte, da' nu-mi mai amintesc prea bine în ce fel era "marcată". Serbări la 'căminul cultural'? Nu se dădeau note mici la şcoală? :-) Apărea câte un "Moş Crăciun" întârziat cu câte o pungă de bomboane? :-) Zău că nu-mi mai amintesc. (Da' aş fi curios să aud amintirile altora.)

Acu' stau să mă gândesc cum să sărbătorim evenimentul cu Măruca, deseară... Hmm, cre' că o să fie un ieşit în parc la hintă şi tobogan, dublat cu prăjiturelele făcute de Melinda ieri :-).

În orice caz, copii de pretutindeni (categorie care cred că mă include :-)): La Mulţi Ani!

28 mai 2007

Tiptil...

Se schimbă Măruca. Ce mă surprinde este cât de "tiptil", pe nesimţite, se întâmplă schimbarea. Dacă m-ar întreba cineva "Ehh, cu ce s-a schimbat astăzi Măruca? Ce-a mai făcut nou? Ce-a mai învăţat?", în cele mai multe din zile n-aş ştii să dau un răspuns clar. Dar când mă gândesc cum era în urmă cu o lună, două, un an, clar simt o diferenţă. La fel am simţit şi aseară, chiar înainte de-a adormi...

Ritualul nostru de culcare include şi o etapă în care Măruca --echipată cu "pampi" curat, îmbrăcată în pijama, şi urcată în pat (nu neapărat în poziţia "la orizontală")-- cere: "Maca! Maca! Ca'tea cu maca!".

(Pentru cine nu ştie încă, "maca" este numele pe care-l poartă toate raţele de pe planetă; sau, cel puţin, toate cele de care ştie Măruca :-). Între paranteze fie spus, e interesant cum Măruca a învăţat unele animale după cum "vorbesc" acestea: "maca"=raţa, "oachi"=broasca, "cip-cip"=pasărea, "cuca"=calul ["cuca" fiind aproximativ sunetu' care trebuie că se aude când încercam să imit tropăitu' calului].)

Da' să revenim... nici aseară nu a fost sărită etapa cu scosu' la interval a cărţii cu puiuţu' de raţă. (Şşşt, să nu mai spuneţi la nimeni, da' uneori --când prea mi se lipesc ochii-- pretind că "maca" doarme, şi că n-o mai putem trezi, aşa că de ce nu facem şi noi ca ea :-)... şi iaca aşa, trecem repede peste etapa asta.) Aşa că m-am pus pe căutat cărticica, doar că înainte să o găsesc am dat peste o alta, cu "oaia" (mielu'), şi cum Măruca n-a avut nimic împotriva acesteia şi a părut să accepte ca fiind okay substitutu' (de cele mai multe ori e de acord; nu ţine neapărat la o carte, cât la întreg procesu' de răsfoit a paginilor şi identificat diversele animale sau lucruri de pe-acolo), iaca ne-am pus pe "citit" cărţulia cu oaia.

Ufff, că lungă introducere am mai făcut :-)... Până la urmă vroiam numa' să ajung la faptul că pe una din paginile cărţuliei era şi o veveriţă mică, pe care Măruca de cum a văzut-o n-a mai aşteptat să o întreb "ce-i asta?" (cum obişnuiesc să fac) ci a declarat direct: "Dăm aluna!", şi a arătat cu degetu' spre veveriţă, după care a completat: "i foame a veve'iţa". Păi clar că la toate veveriţele le e foame, doar toate care ajung pe gardu' grădinei noastre se uită după un singur lucru: unde am pus de data asta alunele alea? :-)

Okay, şi care-i legătura cu schimbările prin care trece Măruca? Păi e. Că acu' un an de zile vocabularu' Mărucăi includea doar "mama", "tata" şi fo' două-trei alte cuvinte inteligibile. Mai acu' câteva luni, pe când începea să stăpânească câteva zeci/sute de cuvinte, nu prea reuşea să le lege la un loc. Mai apoi, a început să repete bucăţi de propoziţie tot mai lungi din ceea ce auzea. Şi iată, acu' începe să formeze propoziţii cu cuvintele care le ştie, şi recunoaşte conexiuni între diverse cuvinte (veveriţă - alună, alună/papa - foame).

Când a făcut trecerea de la o fază la alta? Nu ştiu; cîndva, în cele 25 de luni pe care le are. (De fapt 25 + 9 luni, pentru că sunt sigur că şi-n cele nouă luni petrecute în burtica mamei a învăţat câte ceva; nu neapărat cuvinte, dar măcar timbrul vocilor celor pe care-i auzea, zgomotul străzii, etc.)

În orice caz, mi-s tare curios să văd cum o să evolueze în continuare... Tu nu? :-)

25 mai 2007

Când se lasă seara...

Ritualul cinei:
- Când o vede pe mama că vine cu sticla de lăptic, dacă nu cumva era deja în scăunelu' ei uitându-se la ceva desene animate, atunci fuge repede şi se aruncă în scăunel. Are grijă să se lase puţin pe spate, după care declară cu o voce care cere atenţie imediată: "Nu stă bine Uca...".
- Aşa că trebuie aşezată să stea mai bine (cu spatele drept); bineînţeles că nu vrea să se aşeze singură în poziţia "regulamentară", că doar îi place când o ia mama în braţe :-).
- Apoi, înainte de a pune mâna pe sticlă verifică dacă televizorul merge, şi dacă nu, întreabă: "Unde 'comanda?".
- Aşa că tata are misiunea de a găsi telecomanda televizorului (pe care bineînţeles că nu el a ascuns-o cine ştie pe unde) şi de a i-o înmâna; pornitul şi opritul televizorului ("tunu") e unul din atributele exclusive ale Mărucăi. E mai mult decât recomandabil să nu încerci a-i ştirbi din acest drept :-).
- Nah, şi după ce desenele animate încep să se deruleze, şi e aşezată confortabil în scăunel, atunci acceptă sticluţa cu lapte pe care o înmânează înapoi peste 5-10 minute, declarând: "Gata!" (indiferent dacă mai e sau nu lăptic în sticlă).

Şi cu asta-basta. Mai urmează alte două-trei activităţi (stat pe oliţă, spălat de seară, frunzărit cărticica cu "oachi") şi --cu puţin noroc-- un somn dintr-o bucată până a doua zi în zori.

24 mai 2007

Lasă, nu-i nimica...

Acu' vreo două-trei zile... iasă Melinda, seara, cu Dodo la o scurtă plimbare. Nu se-nchide bine uşa-n urma ei că Măruca şi fuge la frigider spunând:
- Cioco'ata! Cioco'ata!
- Okay, da' hai să vedem dacă este ceva-n frigider -- încerc eu un răspuns care să-mi lase varianta de a nu găsi nimic.

Nu deschid bine uşa frigiderului că Măruca o şi închide spunând:
- Nuuuu, 'colo sus! 'colo sus!
Şi arată cu degetu' undeva înspre tavanu' de deasupra frigiderului.
- Unde? Acolo sus? Ia să vedem... -- zic eu convins că nu e nimic acolo.

Când colo, surpriză!, ştia Măruca ce ştia -- pe frigider erau într-adevăr două ouă de ciocolată (Kinder).

- No bine, dacă văd că le ştii atât de bine pe toate, atunci meriţi o ciocolată pe post de premiu -- mă las eu convins.

Zece minute mai târziu, după câteva ture de alergat prin casă cu un tot mai mic ou de ciocolată în mână, Măruca se opreşte lângă mine, mânjită bine pe obrăjiori şi spune:
- Gata! Nu mai e!
- Nu mai e, s-a gătat!, întăresc şi eu ideea căutând după un şerveţel.

Ehh, şi-n timp ce o ştergeam eu cătinel mi-a trecut într-o doară prin minte că probabil Melinda o să vrea să-i dea ceva "papa adevărată" (lăptic cu banană, biscuiţi sau mai ştiu eu ce) când va fi să se întoarcă de la plimbat patrupedu', şi că probabil ciocolata-care-nu-mai-este nu a fost chiar cel mai potrivit aperitiv. Nu ştiu ce a fi citit Măruca pe faţa mea din ce în ce mai îngândurată, da' cert e că a considerat necesar să spună (bătându-mă uşurel cu pălmiţa ei mică pe antebraţ):
- Lasă, nu-i nimica...

Nu doar că mi-au trecut toate remuşcările, da' era cât pe ce să pun la bătaie şi cel de-al doilea ou de ciocolată... :-)

22 mai 2007

Ce se vede-n ochii ei?


  • "O foarte patrunzatoare (si candida, nevinovata) privire spre... VIITOR ! Sau ceva... ce i-a retinut atentia. Cu asa priviri poate descoperi multe in viata."
  • "... curiozitatea pentru tot ce o inconjoara."
  • "Dodo."
  • "Un'te duci, mama...? Doar nu ma lasi aici?!"
  • "Cu siguranta daca candoarea ar purta un nume atunci Maruca i s-ar potrivi cel mai bine. Cand ne uitam in ochii ei vedem tot ce e mai frumos din noi, viata asa cum ne-am dori sa fie in fiecare clipa."




În afara colajului de mai sus imaginea e disponibilă şi la dimensiunile ei originale (adică o rezoluţie mai bună).



Okay, iată şi părerea mea (a fotografului, cum ar veni).

O parte din cei care-au răspuns au încercat să "intre-n ochii Mărucăi, să vadă ce se oglindeşte-n ei. Am încercat şi eu varianta asta, mărind imaginea până nu mai încăpea decât o parte dintr-un un ochi pe ecran. Se vede ceva, însă nu poţi distinge ce -- poate să fie o persoană (fotografu'?), un copac sau alt obstacol. Singurul lucru care mi s-a părut interesant în experimentul ăsta este cât de diferite sunt reflecţiile din cei doi ochi. M-aş fi aşteptat să fie aproape identice, dar nu sunt. Presupun că e din cauza concavităţii globului ocular (i.e. nu e o oglindă plană, ci una curbată, în care imaginile sunt deformate relativ mult la o diferenţă mică a unghiului de incidenţă).

În orice caz, poza a fost făcută pe aleea din faţa casei; ne pregăteam să mergem într-o vizită la nişte prieteni, tocmai plecasem înspre garaj când ne-am oprit pentru câteva clipe pentru a o aştepta şi pe mama care tocmai împărţea responsabilităţile la plecare ("Veve -- tu eşti şefu' în casă! Dodo -- tu eşti şefu' în curte!"). Măruca numa' ce se aşezase pe bordura care delimitează stratul de flori de la vecini şi se uita după furnici pe alee (e fascinată de furnici; deşi ii e frică de ele :-)). Am strigat-o ca să se uite în aparat, am reglat focusul şi am apăsat butonu': clic!

Să spun drept, mă aşteptam să obţin o imagine în care Măruca se uită direct în obiectiv. Văd însă că n-a fost să fie aşa. Din oareşice motiv (nu ştiu care) a decis că ce se-ntâmplă în spatele meu e mai demn de atenţie decât aparatul foto (pe care, de al'fel, l-a tot văzut; aşa că-i neinteresant de p-acu'). C-a fost o pasăre ("cip-cip"), o maşină, o frunză, o albină sau cine ştie ce altceva care i-a furat atenţia pentru o clipită, nici nu mai contează.

Aşadar, ce se vede-n ochii ei? Hmmm, eu aş zice că prezentul, interesul ei pentru imediat, pentru orice mic detaliu din mediu' înconjurător. Trăieşte clipa. Nu "stă frumos" pentru o imagine care s-ar putea ca-n viitor să-i amintească de trecut. Sper să şi rămână aşa -- fascinată de "acum"...

19 mai 2007

La spălat maşina


Zi de vară până-n seară... Zi de referendum... Păi ce se putea face altceva decât un spălat de maşină? Mai ales că n-am fost singur -- am avut ajutor de nădejde. (Hmm, deşi --după revederea imaginilor-- nu e chiar limpede cine-a fo' ucenicu' şi cine meşteru' priceput.)

În orice caz, Măruca a participat cu entuziasm la acţiune. Ceea ce, până la urmă, a făcut tot farmecu'.

Uca, Maiuca, Malia

"Cum te cheamă?"
Vreme de mai bine de-un an n-a răspuns cu nimic. (Drept e că nici n-o întrebam prea des :-).) Apoi, a început să spună "Uca". Ceva mai târziu, şi doar din când în când, mai zicea câte un "Maiuca". Acu', în ultimele zile, începe să răspundă cu "Malia". Însă de fiecare dată când a vorbit la persoana a treia despre ea însăşi doar de "Uca" a pomenit (de exemplu: "Uca nu vlea asta").

De fapt, nu face decât să imite ceea ce aude în jurul ei. Şi aude, cel mai des, pomenindu-se de "Uca" (ni s-a părut mai scurt, şi mai uşor de însuşit). Dar şi de "Măruca" aude destul de des. Uneori însă (de exemplu, când o prezentăm la medic sau la persoane necunoscute) o introducem cu "Maria".

Oricum nu pare să fie deloc confuză vizavi de faptul că e apelată în mai multe feluri. A înţeles ce se-ntâmplă şi nu are nimic împotrivă :-).

"Câţi ani ai?"
Aici e mai dificil niţel. Încă n-a făcut trecerea la "doi". Uneori, nu foarte des, se mai corectează singură, mai ales când vede că răspunsu' iniţial ("unu") generează oareşice proteste din partea noastră :-)...


ps/ Şi da, "r"-ul se lasă aşteptat. Mai încercăm noi câte un "râu, răţuşcă, rândunică / Rică nu ştia să zică", da' până acu' nu a dat roade. O să dea...

13 mai 2007

Grădina zoologică


De prima vizită la grădina zoologică din Toronto, Măruca precis nu-şi mai aduce aminte (avea pe-atunci doar puţin peste două luni).

De a doua însă s-ar putea să-şi amintească o vreme -- şi asta pentru că, minune!, animăluţele alea pe care de obicei le vede la "tunu" (televizor) sau prin cărţi, se pare că chiar există aievea. (Cine-ar fi crezut? :-)) Drept e că-i puţin ciudat să vezi ursu' polar respirând acelaşi aer (cald, de vară) cu leu' şi girafa, d-apoi nah, nici lumea asta nu e chiar perfectă (şi parcă din ce în ce mai puţin naturală; lumea, nu animalele).

Orşicât, a fost fain; iar Măruca nu a adormit decât cu puţin înainte de ieşire. (Moment la care, de altfel, cam toţi am fi vrut să facem acelaşi lucru :-).)

06 mai 2007

Tuns


Iaca, a venit şi clipa în care foarfeca şi piaptănu' s-au întâlnit --în acelaşi timp-- cu suviţele (blonde, deocamdată) Mărucăi. Nu cre' că a fost cea mai aşteptată întâlnire (în mod cert nu a meritat nici două secunde consecutive de ţinut capu' nemişcat :-)), da' nah, până să punem în funcţiune aparatura de răcit aeru' în casă, parcă se anunţa şi o acţiune de genu' ăsta.

În orice caz, la prima (re)întâlnire cu oglinda nu a părut deloc surprinsă. Măruca. Că tat-su' era surprins cum de nu-i surprinsă fata :-)...


ps/ Nici Veve n-a scăpat de "tratament". Ufff, a fost supărat pe noi două zile...

29 aprilie 2007

Christy


Christy e o tânără mexicană din Villahermosa (Mexic). Pare a fi fată bună şi tare liniştită. Ne tot gândim dacă să batem sau nu palma pentru a o angaja ca şi "nanny" (dădacă). Marele "gheşeft" ar fi că există şanse bune să se prindă ceva spaniolă de Măruca (şi nu numai)... Mai cugetăm.

Oricum, în vizită prin Canada fiind, a petrecut două-trei zile alături de noi. Ocazie cu care, desigur, Măruca a ţinut neapărat să-i arate hintele din apropiere.

28 aprilie 2007

Pătuţu' printesei



După ce vreme de vreo juma' de an Măruca a dormit cu mama şi tata împreună, de vreo lună a făcut trecerea la patuţul personal. (Patuţu' de bebe nu a prea avut succes nicicând.)

Vestea bună e că până acum nu a căzut din pătuţ decât de două ori :-). De fiecare dată nu a cerut decât un pupic vindecător şi să fie pusă repede înapoi până nu fuge somnicu'. Dorinţe executate de-ndată de străjeru' de gardă.

Vestea mai puţin bună e că încă nu am găsit o metodă pentru a-l face pe tata să nu adoarmă inaintea Mărucăi; sau, cel puţin, să nu mai sforăie atât de tare de să se cutremure perdeaua. (În caz că vă-ntrebati de ce-s aşa burzuluiţi copii-n zori...)


ps/ Oricum, artistu' familiei a pictat repede pe perete o sirenă (Ariel) dimpreună cu prietenii acesteia: peştele galben (Flounder) şi racu' roşu (Sebastian). Asta aşa, ca să ştie Moşu' Ene unde să vină...

Pas cu pas


După mersu' de-a buşilea şi primii paşi pe propriile picioare, cuceritu' scărilor pare în mod natural următorul pas ce trebuie făcut.

Măruca a început prin a le urca, de-a buşilea. Pe urmă prin a le coborâ, tot aşa, ajutându-se de mâini şi de picioare şi cu spatele înainte.

Apoi, a început să le urce în picioare sprijinindu-se cu o mână de perete. A urmat coborâtu' cu faţa însă cerând o mână de ajutor pentru sprijin.

În sfârşit, începând de azi a început să le coboare singură, cu faţa înainte. Încă, e drept, se sprijină cu o mânuţă de balustradă.

O dată ce a ajuns jos a fugit repede la noi şi a anunţat: "Mamaaa, Uca cobo'it singu'!" :-). După care ne-a mai făcut o demonstraţie, ca să ne convingem cu ochii noştri.


ps/ Apropo, şi vorbitu' i se îmbunătăţeşte pe lună ce trece; vocabularu' trebuie că a ajuns la câteva sute de cuvinte; în plus, formează tot mai uşor propoziţii; şi parcă din ce în ce mai lungi.

21 aprilie 2007

"M-am născut de ziua mea"


Anul acesta a venit puţin mai devreme -- petrecerea de ziua Mărucăi. Orişicât, împlinirea a doi anişori se cerea sărbătorită, aşa că suflatu' lumânării s-a făcut din mijlocu' unei găşti semnificative de copii cam de aceeaşi vârstă.

Anul trecut s-a sărbătorit la Brest (Franţa). Anul acesta în Toronto (Canada). De anii ce urmează încă nu ştim.

20 aprilie 2007

Frumoasa şi Bestia (?)


Multe lucruri se pot face într-o după-masă însorită de (primă)vară. Bunăoară, olecuţă de antrenament cu Dodo -- până acum blănosu' pare să reacţioneze la:
  • "Du-te, Dodo, du-te!" -- îndemn prietenesc folosit îndeosebi atunci când patrupedu' e tolănit în drum, sau când există oareşice dispute privitoare la o jucărie oarecare sau mâncare
  • "Şezi!" -- asta aşa, ca să fie amândoi aproximativ la acelaşi nivel
  • "Lasă-n pace, Uca!" -- când se solicită puţin repaos

Ehh, acu' numa' dac-am reuşi să-l facem să şi vadă ceva...

08 aprilie 2007

Paşti '07


Acu', nu ştiu eu multe lucruri despre tradiţiile pascale, dar îmi pare că pe tărâmurile nord-americane simbolul de bază care marchează evenimentul este iepuraşu' de ciocolată, în timp ce pe plaiuri mioritice ouăle vopsite sunt în mod cert cele mai populare.

În ce-o priveşte pe Măruca de iepuraş ştie (sub numele de agent: "Nuni"); şi de ciocolată suspectează câte ceva (hmm, parcă aşa-i spune tata la borcanu' ăla din care tot fură câte-o linguriţă).

Iar despre ouă ştie încă şi mai multe: că le poţi găsi stivuite frumos (ştampilate sau nu) în rafturi la magazin, că pentru a ajunge-n frigider trebuie mai întâi puse în coşu' de cumpărături (operaţiune la care participă cu dragă inimă aruncându-le cum poate peste marginea prea înaltă), că din frigider iau drumu' oalei cu apă de pe foc, iar de acolo stau olecuţă la răcit înainte de a fi vopsite (operaţiune neinteresantă; deocamdată). Ehh, şi că după ce mama le pune fundiţă cu steluţă şi le aranjează frumos în coşuleţ, ei bine, urmează partea cea mai interesantă --şi, de fapt, singurul motiv care explică apariţia ouălelor pe planetă: pocnitu' lor!

Şi ca să ştiţi: concursu' nu e decis atâta timp cât mai există vreun colţişor neted de coajă. Şi chiar şi atunci, de fapt, concursu' doar se suspendă temporar până la viitoarea rundă anunţată de mama şi tata cam aşa: "las' că mergem şi mai luăm şi mai facem poc! cu altele... da, da, mâine sau poimâine...". (Şi sper că nu v-aţi îndoit cu privire la cine a câştigat...)

06 aprilie 2007

Moşu' Ene

Voi îl ştiţi pe Moşu' Ene? Cum care Moş Ene? Ăla care vine pe la gene, şi şopteşte-ncetişor: 'Noapte bună! Somn uşor!'

Ei bine, Măruca îl ştie; şi întreabă de el în fiece seară. (Uneori şi la somnicu' de amiază.)

Care vară?


Ce ziceam ultima oară? Că vine vara? Aaa, da, aşa e -- dar mai întâi trebuie să treacă iarna. :-(

A tot fulguit în ultimele două zile în Toronto (iar termometrele au stat în tot acest timp la mai puţin de zero Celsius). Nici nu mai ştim pe cine să aşteptăm: iepuraşu' de Paşti? 'au Moşu' de Crăciun?

23 martie 2007

Vine vara, bine-mi pare...


Zăpadă proaspătă de-o palmă a pogorât peste noi mai acu' o săptămână; azi e călduţ şi bine (+11 C) -- care să fie tendinţa? (Incălzire globală? Schimbarea climei? Al Gore şi adevărul inconvenabil? Nu în mesaju' ăsta...)

Ştiu că ştiţi, da' zic şi eu: vine vara! :-)

Şi dacă-i vară, atunci tre' să fie rochiţe noi. Cu flori (pardon! cu "haci"), dacă se poate. Ian uitaţi-vă peste imaginea de alături şi spuneţi care rochiţă vă place mai mult? Noi le-am votat pe toate. (Dar veto are numa' Măruca.)

De-amu' doar un costum de baie mai lipseşte... Ahh, da, şi-un loc de scaldă.

22 martie 2007

Happy Feet

Aseară a avut loc premiera filmului de animaţie "Happy Feet". Premieră pentru Măruca şi pentru noi; sunt sigur însă că o să-l revedem de câteva zeci de ori în următoarele săptămâni. Filmul are o animaţie excelentă, o coloană sonoră pe măsură şi un scenariu bunicel. Un film pe care-l recomand tuturor. (Şi în special celor care au alergie la pufu' de pinguin; pelicula asta e terapie curată :-).)

În fapt, filmul a avut premiera cinematografică la sfirşitul anului trecut; iar în România a rulat cu titlul: "Happy Feet - Mumble cel mai tare dansator". (Mie unu-mi place mai mult traducerea "Picioruse vesele" -- mai apropiată de traducerea mot-a-mot, mai scurtă şi la fel de explicită.)

În martie anul trecut, Măruca începea să meargă singură pe propriile-i picioare. De atunci şi până acum şi-a folosit picioruşele din plin:

  • merge bine,
  • aleargă (mult şi) bine,
  • urcă scări (sprijinindu-se cu o mână de perete, de obicei),
  • coboară scări (doar dacă sunt puţine trepte; dacă sunt mai mult de trei trepte, atunci preferă varianta "cu spatele", adică sprijinindu-se cu mâinile şi în genunchi),
  • dansează. Şi încă ce-i place! În fiecare seară, după ce-şi îmbracă pijamaua înainte de culcare, urmează în mod obligatoriu o scurtă sesiune de "danse" (cum îi spune ea).
Aş zice că are nişte picioruşe tare vesele; aşa că de aseară s-a ales cu un nou apelativ: HappyFeet :-).

18 martie 2007

Ohhh, my gosh!

Surpriza se exprimă în fel şi chip. Unii vorbitori de limbă engleză folosesc: "Ohh, my gosh!" (care s-ar traduce aproximativ prin "Ooo, doamne!").

Ei bine, începind de ieri foloseşte şi Măruca aceeaşi expresie. Diferenţa dintre ea şi restul lumii e că ea încă nu vorbeşte engleză. De fapt, nu vorbeşte nici o limbă anume. Pur şi simplu vorbeşte -- din ceea ce aude, ceea ce crede de cuviinţă.

Iniţial, m-a surprins pronunţia aproape perfectă (cel puţin pentru urechea unui vorbitor de engleză-ca-limbă-secundară) şi faptul că foloseşte expresia bine, adică atunci când vrea să-şi anunţe surprinderea (chit că mimată, că doar am mai răsfoit aceeaşi carte-cu-imagini de nu ştiu câte ori înaintea somnicului).

Mai apoi, aproape c-am scăpat şi eu un "ohh-my-gosh" când m-am întrebat: da' de unde ştie? Căci nu vorbim niciodată cu ea în engleză. (Nu încă; o să vină şi vremea aia.)

N-ar fi prima oară când foloseşte un cuvânt, două din limba engleză. Primul cred că a fost "Okay?" (şi care ar merita propria intrare în jurnal). După care am auzit-o cu "Dodo, com'on!", imitaţie după Iulia (o prietenă de-a ei, cu vreo doi ani mai mare).

Melinda însă e convinsă: a prins expresia din "Mica Sirena", unde e una din replicile lui Ariel atunci când descoperă furculiţa şi pipa din epavă, mai către-nceputul filmului.

Daca e aşa cum zice Melinda, atunci e un început: prima dată când Măruca prinde un cuvânt (ce unu? trei!) de la televizor. Aşteptăm cu interes următoarele! (Şi promitem să nu ne mai uităm la "Fantoma pe două roţi" şi altele asemenea decât pe furiş :-).)

08 martie 2007

Nu râde mama...

În acelaşi pat: Măruca, mama şi tata. Noapte. Miez chiar. Unii nu dorm. Alţii ar vrea. Măruca se-nvârte, răsuceşte, aranjează (perne, paturi, nasuri, ...). Probabil că-şi spune că n-ar strica puţină conversaţie.

Încearcă cu tata. Obţine ceva, dar nu care să treacă testul "şi altceva decât mormăit mai ştii?".

Încearcă cu mama. Obţine o muştruială scurtă şi-un întors de spate. E surprinsă, aşa că urmează câteva secunde de linişte; după care, pe-o voce mirată, constată: "Nu râde mama...".

De parcă ai putea să nu râzi când auzi aşa ceva. Chiar şi-n miez de noapte :-).

01 martie 2007

Cine-i acolo?

Ce auzi când baţi la uşă? De cele mai multe ori una din două: ecou' sau "Cine-i [acolo]?". Cea din urmă variantă o aud eu când bate Măruca la uşă.

Şi asta-mi aminteşte de-o poveste cu doi fraţi care, ceva mai mari decât Măruca fiind, când mergeau pe la vecini şi erau întâmpinaţi din spatele uşii cu-ntrebarea "Cine-i acolo?", răspundeau la unison: "Eu, Titi şi Dănuţ!".

Aşadar, prietene, iaca-ţi bat în geam (hopa, ecran?) şi-ntreb: Cine-i acolo?