De vreo câteva săptămâni încoace am însoţitor, dimineaţa, când plec la lucru. Nu pentru tot drumul, ce-i drept, ci doar pentru vreo 50 de metri, cam cât se-ntind trei şiruri de scări despărţite de nişte alei paralele. Ne ia cam cinci minute să parcurgem bucata asta, timp în care căutăm mărgeluşe pe jos, studiem frunzele plantelor de pe traseu sau băgăm de seamă care jucării pe unde au mai fost uitate peste noapte. După care primesc trei pupici --sau mai mulţi, după cât am fost de vrednic-- şi o iau repejor la picior spre staţia de autobuz în timp ce-n spatele meu aud pentru încă o bucată de vreme „Paaa!... Pa, tata!... Paaa!”. Mă simt aproape ca-n povestea aia cu copilul care merge la şcoală-n satul vecin şi e condus în fiştece dimineaţă de mama lui până pe primul deal, doar c-aici rolurile-s inversate.Sosirea acasă e mai puţin ceremonioasă, dat fiind că de cele mai multe ori o surprinde pe Măruca în timpul jocului (fie cu gaşca de copii de pe alee, fie cu bunica prin camera de zi). Dar chiar şi aşa, de regulă, îmi remarcă apariţia, îmi sare iute-n braţe, dă un pupic la repezeală şi ţuşti la continuarea activităţii de până atunci.
Aproape-mi vine să tot plec şi revin la/de la lucru de câteva ori pe zi. :-)
* * *
Acu' câteva zile, când m-am întors de la lucru, am găsit-o pe Uca cocoţată pe banca de pe alee, cu Alexandra, Thea şi o combinaţie de mămici şi bunici răspândite pri-mprejur. Măruca tocmai spunea o rugăciune-n engleză şi, aparent, nu reuşea să se pună de acord cu Thea dacă era rugăciunea pe care o spun, la grădiniţă, la-nceputul zilei sau la sfârşitul acesteia.
Ei bine, pe mine nu m-a impresionat; cel puţin nu pozitiv. Întotdeauna am crezut că există poezii mai frumoase pentru copiii de grădiniţă, chiar şi pentru cei care merg la una catolică. În mod evident, ce cred eu nu se potriveşte cu ce cred alţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu