Pas cu pas

Azi am fost cu Uca la Universitate, la una dintre cele care funcţionează în împrejurimile urbei în care trăim. Am avut întâlnire cu o profă şi două studente-asistente, cu scopul de a o avea pe Măruca ca participantă în cadrul unui studiu legat de activităţile fizice şi capacităţile motrice ale copiilor cu vârste între şase şi 10 ani. A fost destul de interesant (şi nu doar pentru mine).

Mai întâi, ne-au cerut consimţământul de a participa la acest proiect de cercetare. Şi l-au cerut nu doar mie (ca părinte), ci şi Mărucăi (ca performer) -- mi-a plăcut tare mult aspectul acesta, faptul că au tratat-o ca pe o persoană cu drept de veto în pofida vârstei sale.

Apoi, au rugat-o pe Uca să execute câteva activităţi fizice (alergat de colo, colo, aruncat / prins / lovit tot felul de mingi, sărit, mers, etc.). Cred c-a durat vreo 10-15 minute partea asta, timp în care au şi filmat-o (pentru comparaţii ulterioare cu alţi participanţi). (Ne-au promis şi nouă înregistrarea rezultată; poate o adaug aici când 'om primi-o.)

Pe urmă au rugat-o să răspundă la un chestionar destul de lung, cu tot felul de întrebări legate de diverse activităţi (joacă, sport, dans, TV, cumpărături, grădinărit, şi altele), pentru fiecare dintre acestea trebuind precizată frecvenţa, anturajul (singură / cu familia / cu prietenii), mediul (casă, vecinătate, comunitate) şi cât de mult îi face plăcere să participe. Păcat că n-au filmat şi partea asta (luau notiţe scrise) pentru că a fost distracţie mare în timpul răspunsurilor.

A mai urmat o scurtă fază în care au cântărit-o şi măsurat-o (înălţime, circumferinţa taliei, mărimea pasului) după care ne-au dat un pedometru cu rugămintea de a fi purtat timp de şapte zile, din momentul trezirii până la culcare. Aparatul acesta e capabil să înregistreze numărul de paşi făcuţi de cel care-l poartă (cu distribuţia lor în timpul zilei) şi să calculeze (funcţie de mărimea pasului, deja măsurată) distanţa parcursă. Spun drept, mi-s şi eu curios cam ce distanţă bate zilnic Măruca (deşi sunt sigur că aceeaşi măsurătoare pe timp de vară, când ziua-i lungă şi joaca pe afară faină, ar avea cu totul alte valori). Aşa că pentru o săptămână de acu-nainte avem teme de casă (o premieră pentru Uca): purtat pedometru la cingătoare şi scris frumos într-un tabel valorile indicate de acesta la sfârşitul fiecărei zile.

Una peste alta, aş zice că pentru o primă vizită într-o universitate a fost destul de fain. Aşa că ne-am lăsat datele de contact pentru potenţiale alte studii similare ulterioare.

Veve (2000 - 2011)

Cea mai bună misică din lume.

Ştiu că titlul de cea mai bună pisică e disputat de toţi cei care-şi iubesc companionii cu patru lăbuţe şi musteţe lungi, şi probabil fiecare dintre ei are dreptate. Şi mai ştiu că, pentru noi, Veve e deţinătorul incontestabil al acestui titlu.

Oficial, numele lui e Beauty Magic Tender. Şi deşi a făcut cu prisosinţă dovada fiecăruia din numele sale toată lumea îl ştia de Veve, diminutiv ce i se trage de la coada-i stufoasă (ca de veveriţă) pe care o etala cu demnitate în orice-mprejurare. Chiar şi atunci când devenea obiectul de interes al Mărucăi.

Misică e cum i-a spus, în glumă, Melinda în încercarea-i de a-l face mai deosebit. De parcă ar mai fi fost nevoie... Dar atributul i-a rămas, ca un fel de glumă în familie, dimpreună cu altele precum: purşe (de la apetitu-i de purcel), optaru' echipei (de la pata crem, în formă de 8, pe care o avea pe spate), the cable guy (de la fascinaţia-i nesfârşită pentru orice cablu sau panglică abandonată pe podea), Jack Nicholson (de la mutriţa-i parcă veşnic puţin încruntată, precum a actorului omonim), sanitaru' priceput (de la predispoziţia-i de a ţine companie când unul din noi era bolnav), înţeleptul casei (de la vârstă şi cantităţile enorme de somn cu care se trata).

Faţă de Uca a fost întotdeauna un gentlecat desăvârşit. Primul gest pe care l-a făcut a fost să-i cedeze, fără nici cea mai mică urmă de supărare, locul în care dormea până la apariţia ei -- între pernele noastre, a „ălor mari”. Apoi, a învăţat-o să bată palma, pe vremea când Melinda şi cu mine număram gramele pruncului şi cearcănele de la ochi. Nu mult după, a iniţiat-o în tainele toaletei feline --curăţatul blanei cu limbuţa--, aşa că pentru o vreme se „machiau” reciproc pe faţă. Şi mai apoi, suporta cu stoicism şedinţele de costumat cu hăinuţe de păpuşi, şi căratu-n braţe sus-jos prin casă sau de la un capăt la cel'lalt al aleii.

Mi-e greu să-mi dau seama ce rol a jucat Veve în viaţa Mărucăi, dar îmi place să cred că a avut un efect pozitiv şi că a prilejuit destule discuţii legate de animale şi comportamentul lor din care Măruca a deprins unele lucruri. Chiar şi în ultima lui perioadă, cea în care a fost bolnav, şi, apoi, prin moartea sa, cred că i-a dat prilej să-nveţe câte ceva: că e okay să fii şi trist uneori, şi că toate vieţuitoarele trec printr-un ciclu natural ce include un sfârşit.

Pentru toate astea, şi pentru multe altele, Veve va rămâne întotdeauna în amintirile noastre. A câştigat, prin felul său unic de a fi, unul din puţinele locuri din memoria afectivă pe care ştii că le vei purta cu tine pentru tot restul vieţii. În cazul lui Uca, s-ar putea chiar să fie primul astfel de loc ocupat.

Îţi mulţumim, Veve! Rămâi cu bine...

Silly Talk

Ieri am avut prima discuție pe chat cu Uca. Inițial, schimbasem câteva vorbe cu Melinda, dar ea s-a prins cu treabă mai apoi, așa că la un moment dat a trecut Măruca la aparat.

A fost distractiv. Îi lua cam cinci minute să deslușească ce am scris pe două rânduri și să pritocească un răspuns la fel de lung. Dar nu s-a dat bătută prea ușor. Am conversat așa mai bine de o oră, până am plecat eu de la job. Mi-a promis că azi mai continuăm. Să vedem...


ps/ În caz că nu-i evident: „sili” vrea să fie „silly” (prostuț), iar „niys” se vrea „nice” (drăguț). :-)

Mărunte...

Acu' fo' două seri, pe când ne pregăteam să mergem la citit de Junie B. Jones, i-am spus într-o doară Mărucăi:
- Poţi să scrii „clepsidră”? Uite, ia şi scrie pe tablă dacă vrei...

Nu ştiu de unde mi-a venit cuvântul „clepsidră” în minte, dar mi-a venit şi iaca l-am aruncat la bătaie. Mi s-a răspuns:
- Mmm, nu cred că pot... că-i prea lung...
- Io cred că poţi, căci se scrie exact cum se-aude...
- Okay...

După care l-a scris pe tablă: CLEPSIDRA. Litere de tipar (doar pe acestea le foloseşte); şi fără căciuliţă de-asupra a-ului (a pus-o un pic mai târziu).

- Perfect! Exact aşa se scrie. Vezi că n-a fost aşa greu?
- Iuhuuu... Îmi mai spui?
- Sigur... dacă vrei îţi spun eu, dacă vrei scrii ce vrei tu...
- Spune-mi tu!
- Okay... ăăă, hai să-ncercăm şi scurte propoziţii...
- Okay...
- Ăăă... să zicem... „peretele e albastru”.

Şi-am mai continuat joaca asta preţ de fo' câteva minute. N-a scris totul la fel de bine ca şi clepsidra, dar a fost distractiv. Era în jur de nouă-jumate seara -- avem voie să ne jucăm şi la ora asta :-).


ps/ Dimineţile de obicei încep pentru Măruca cu câteva minute pe bicicletă (sau trotinetă) pe alee, în timp ce eu îl acompaniez pe Dodo pe acelaşi traseu. De multe ori, la capătul aleii e o bătrânică, din China, cu care Uca se salută cu singurele cuvinte pe care par să le cunoască amândouă: Nii-haaa! (Sau cam aşa-nţeleg eu.)

(pps/ Calitatea pozelor nu e chiar cea mai fericită... asta e! Se putea şi mai rău :-).)

Magiciana

Aşa (cum scrie-n titlu) mi-a zis să-i spun atunci când poartă pălăria din imagine. Şi-o poartă. Şi-i spun.

Pe lângă pălăria magică şi-a mai luat în recuzita pentru Helloween un felinar (negru) în care aprinde, seara, o lumânare (din aceea tip „monedă”). Melinda i-a promis şi-o pelerină lungă, iar cu puţin noroc s-ar putea să dibuim prin haosul din camera ei şi unde e bagheta necesară.

Orşicât, de câteva zile, la plimbarea dinaintea cinei Dodo e-nsoţit (şi) de un soi de licurici magic. Şi n-are nimic împotrivă. Nici eu, de altfel.

Deci suntem bine -- ceea ce vă dorim şi vouă!

Scufiţa Roşie

A fost o dată ca niciodată...

... prin pădure...

... sărind din piatră-n piatră...

... pe poteca înlemnită....

... la capătul cărării...

... o cugetătoare...

 ... şi de roşie scufiţă purtătoare -- fată.

Sper că v-a plăcut povestea mea. :-)

Începe şcoala

De obicei, în Ontario, prima zi de şcoală a unui nou an academic este 1 septembrie; anul acesta însă, datorită unei conjuncturi a căror detalii nu le ştiu prea bine, a fost să fie 6 septembrie. Aşa că-ncepând de azi gaşca de copii de pe alee merg pentru câteva ore pe zi la una din şcolile la care sunt înscrişi -- toţi mai puţin Măruca. Ea a optat să-nveţe acasă.

La puţin timp după ce-a revenit din călătoria-i prin România (despre care tot promit că o să mai scriu aici, pe blog, şi văd că nu o fac) i-am spus că va trebui să ne decidem vizavi de subiectul şcoală. Aşa că i-am prezentat opţiunile (patru la număr: şcoală publică cu predare-n limba franceză, şcoală publică cu predare-n limba engleză, şcoală catolică publică cu predare-n limba engleză şi acasă) şi am lăsat-o să se gândească. Am rugat-o un singur lucru: ca indiferent ce alege să rămână la alegerea făcută pentru măcar un an de zile.

Au urmat câteva zile în care şi-a tot schimbat părerea, oscilând între una din şcolile cu predare-n limba engleză şi acasă. (Surprinzător, pentru mine, a fost faptul că a tăiat din capul locului şcoala cu predare-n limba franceză, deşi părea să-i placă acolo cât timp a frecventat-o la grupa de grădiniţă.) Până la urmă a decis să stea acasă, să-nveţe ce vrea şi să se joace cu prietenele-i de pe alee când acestea se-ntorc de la şcoală. (Un plan excelent, dacă mă-ntrebaţi pe mine :-).)

Aşa că acum circa două săptămâni am trimis o-nştiinţare către organizaţia (school board) de care aparţine ultima grădiniţă care a frecventat-o Uca, în care-i anunţam de intenţia noastră de a ne educa copilul acasă. Ne-au răspuns acum câteva zile cu o depeşă în care ne spuneau că pentru anul şcolar 2011-2012 Măruca este scuzată de la urmarea cursurilor de zi şi că, dacă dorim să continuăm această formă de educare ne roagă să le trimitem o-nştiinţare similară în fiecare an. În plus, dacă dorim ca copilul să participe la o serie de testări standard (ce au loc cam la fiecare trei-patru ani) o putem face luând legătura cu şcoala de cartier de care am aparţine. Şi cu asta basta! Partea birocratică e rezolvată (cel puţin pentru un an de zile).

Ne rămâne să descoperim ce-nseamnă educatul acasă în viaţa de zi cu zi. Suntem şi noi curioşi. :-)