Iosif și uimitoarea-i manta tehnicolorată

Cam așa, cum se vede-n titlu, s-ar traduce aproximativ titlul muzicalului în care a jucat și Uca. (În original, titlul e Joseph and the Amazing Technicolor Dreamcoat.) Deşi compania care l-a produs, Curtain Call Players, e o trupă de amatori, eu unul am fost plăcut surprins de intensitatea repetițiilor, ambiția și motivația majorității celor implicați și, în general, de calitatea ridicată a spectacolului rezultat.

Repetițiile au debutat în ianuarie, și au continuat cu câte două întâlniri săptămânale până în martie, cu repetiții separate pentru voce (cântat) și coregrafie (dans). În cele două weekend-uri care au precedat spectacolele (care au fost opt la număr întinse pe durata a 10 zile, una din ele având parte de două reprezentații) repetițiile au fost de opt ore, cu o pauză de două ore la mijloc.

În ultimele două zile de înaintea premierei trupa s-a mutat în teatrul în care aveau să aibă loc spectacolele, acompaniați fiind de o orchestră, live, și cu repetiții cap-coadă a întregului spectacol. Dar cel mai mult mi-au plăcut discuțiile care aveau loc imediat după aceste repetiții, când întreg ansamblul (41 de persoane, dintre care 14 copii) lua loc în amfiteatrul sălii în timp ce pe scenă rămâneau directorul artistic (Keith O'Connell), cel muzical (Keith Bohlender) și coreograful (Jon Alexander), fiecare dintre aceștia prezentându-și propriile observații cu privire la repetiție (cine unde a greșit, ce ar putea fi îmbunătățit, etc.) și continuând prin a răspunde la întrebările care le erau adresate de oricare din membrii trupei, și la care răspundeau cu aceeași seriozitate și sinceritate indiferent dacă erau puse de mezinul (șapte ani) sau decanul trupei (70 de ani). Pentru mine, așezat undeva-n ultimele rânduri ale sălii, era fain să observ concentrarea și emoția din-aintea premierii împletindu-se cu ambiția și nerăbdarea întregului grup de a produce un spectacol bun.

Una peste alta, pentru Măruca a fost o experiență foarte interesantă. Așa că acum căutăm alte oportunități similare.

Iată și câteva poze făcute la ultimele repetiții. (În timpul spectacolelor era interzisă filmarea sau fotografierea; s-a făcut însă o înregistrare oficială și poze de grup care momentan se află-n stadiul de producție a unui cd/dvd a evenimentului; luna viitoare ar trebui să intru-n posesia acestor materiale, ocazie cu care s-ar putea să mai postez câteva fragmente de acolo.)

Viața secretă a porumbeilor

Acesta, adică titlul (în original: The Secret Life of Pigeons), e numele mini-piesei pusă în scenă de trupa de copii care participă la programul organizat de Opera Canadiană din Toronto. Pentru Măruca a fost al patrulea sezon consecutiv la care a participat, fiecare dintre ele terminându-se cu câte o scurtă piesă de 10-20 minute, în care copiii cântă, spun câteva replici și joacă pe scenă acompaniați la pian de cel care-i coordonează, compozitorul Dean Burry (care e, de altfel, și autorul pieselor prezentate în cadrul programului).

Piesa e despre viața porumbeilor citadini, despre micile lor conflicte și probleme pe care trebuie să le rezolve în contact cu oamenii sau alte păsări (șoimi) din împrejurimi. Uca a jucat rolul lui Zip, unul din porumbeii familiei Gri. :-)

Iată și câteva poze:

EarthKAM

Cu câteva săptămâni în urmă am aflat, întâmplător, cum că pe Stația Spațială Internațională e pusă la dispoziția publicului, din când în când, o cameră cu care se pot face poze Pământului, din Spațiu. Poze de la trei-patru sute de kilometri înălțime -- uau! :-) Așa că am făcut iute un cont pe EarthKAM (programul NASA prin care se poate accesa respectiva cameră), după care am stat cu Măruca câteva seri şi-am sucit globul pământesc de jur-mprejur în căutarea unor locuri faine de pozat care să se afle și pe traiectoria Stației. Iaca mai jos o selecție cu ce-a ieșit:

Chile (în apropiere de La Serena)

Argentina (zonă muntoasă din sud)

Papua Noua-Guinee / Australia (undeva-n oceanul dintre)

Am mai făcut cereri pentru vreo câteva altele pri-mprejurul Madagascarului, a Africii de Sud, a Indiei și --din nou-- America de Sud și Australia. O parte din acestea nu au fost făcute din varii motive tehnice care țin de operarea camerei, o altă parte nu arată nimic altceva decât o adunătură de nori, și încă o altă parte nu păreau suficient de interesante pentru a le pune aici. Oricum, sunt sute de imagini făcute în fiecare din „misiunile” EarthKAM (perioade de circa o săptămână în care acceptă cereri de la public) -- cu siguranță doritorii pot vedea și câteva absolut superbe printre ele.

(Amatorii de poze din Spațiu ar face bine să-l urmărească pe Chris Hadfield pe Twitter, pentru că postează o mulțime de poze aproape-n fiecare zi. E în Stație acum, și-o să mai fie câteva luni de zile.)


ps/ Apropo, de chietroiu' cu număru' 2012 DA14 care va să treacă, mâine, printre sateliții geo-staționari și Pământ, știați, nu? Dac-ar fi fost să plesnească Pământul ar fi putut cauza o pagubă similară cu cea de la Tunguska (ar fi ras un oraș măricel de pe hartă, dacă l-ar fi nimerit).

pps/ Dacă tot mi-s la astronomice... Luna viitoare (PANSTARRS) și apoi mai către sfârșitul anului (ISON) ar fi, cică, șanse bune să se vadă niște comete pe cer. Cea din urmă ar avea chiar șanse de a fi „cometa secolului”, adică va avea o luminozitate comparabilă (sau mai mare) cu a Lunii, pentru câteva săptămâni, un fenomen care se-ntâmplă foarte rar (ceva similar s-ar fi-ntâmplat ultima oară pe la 1680). Deci stați cu ochii pe ceriu'! :-)

La știri: Opera

Mărunțica a ajuns la știri azi, pe unul din canalele locale, în cadrul programului de la Operă. Recunoașteți?



E la a patra sesiune la care participă în cadrul programului „după școală” organizat de Opera canadiană din Toronto. Până acum i-a plăcut ce se-ntâmplă acolo.

În paralel a-nceput să meargă la pregătirea unui alt spectacol, un muzical jucat de o trupă de amatori (cu o istorie de câțiva ani în spate). Premiera e-n a doua jumătate a lui martie, și până atunci are cel puțin două repetiții pe săptămână. Pare destul de prinsă și de acțiunea asta așa că m-aștept să aibă parte de o experiență interesantă. Dar despre asta o să mai povestesc ș-aldată.

Zen

Plaja din Monterey, California. Septembrie 2012.

Smochină (aka Smokey)

„Hocus-pocus-fermecatus... te-am prins! +1”

Moș Crăciun nu ne-a ocolit nici iarna asta, chit că pufăciunea de mai sus a trimis-o pe post de buzdugan încă de prin noiembrie, pe când trebuie ca încă era-n plin sezon de primit cereri pentru burdușit saci-i fără fund. Și tre' să recunosc c-a nimerit la fix în ce privește alegerea făcută, judecând după numărul de zgârieturi, mușcături și lenejerii de pat schimbate mai iute decât trebuie. (Nu-ntrebați!)

Și pentru că trebuia să poarte un nume a fost să fie Smokey (Fumuriu'), din motive lesne de-nțeles. Care-n variantă eminesciană s-a tradus prin Smochină, din motive mai puțin lesne de-nțeles dar totuși nu chiar impenetrabile unei minți agere precum cele ale cititorilor acestui blog. Pot însă depune mărturie că răspunde la ambele-i variante de nume la fel de prompt precum și la Smochinucă, Smocunaș, Pufăciune, Suflețel, Ponopopopirpirică, acid-dezoxiribonucleic, trei-virgulă-paișpe-cinșpe-nouășdoi-șaișcinci-treișcinci, pi-pai-pu-ce-zici-ești-tu,... sau cam orice altceva poa' să treacă cuiva prin minte. Într-un cuvânt: deloc. (Deși stă bine cu auzul, dovadă fiind că ușa de la frigider, unde stă o parte din mâncarea-i preferată, o aude clar și fără greș de oriunde ar fi să doarmă. Asta dacă-i e și foame, deși e greu de crezut că poa' să-i fie vreodată, judecând după aparențele-i de balon pe punctul de a exploda pe care-l are burtica-i în majoritatea timpului.)

Ideea e că are-n buletin aceeași adresă pe care o are și Uca, lucru care trebuia semnalat cumva. (Poate mai bine zis ar fi că Uca pare a o folosi pe Smochinucă pe post de buletin -- adicătelea ar lua-o la purtător peste tot pe unde merge.)

Primul lucru pe care oricine care l-a cunoscut pe Veve îl remarcă e culoarea diferită a blănii (alb/bej vs. gri/alb). Apoi cea a ochilor (portocaliu vs. gri/kaki). Okay, și mărimea, deși la partea asta s-ar putea să se mai niveleze diferențele.

Ce se remarcă mai greu e că deși seamănă bine, nu sunt chiar aceeași rasă (persan pur vs. exotică cu păr-scurt), foarte probabil să se dovedească a avea temperamente diferite (Veve era prototipul înțeleptului absolut, răbdător până-n pânzele albe, în timp ce Smokey e mult mai jucăușă și mai activă... poate cu vârsta să se mai schimbe), și clar preferințe diferite în materie de dietă (exclusiv boabe vs. carne crudă cu precădere).

În fine, ce e limpede e că Uca s-a atașat instantaneu de Smokey (ea l-a ales, dintr-o ofertă de trei motocei, unul dintre ei promițând a fi o copie mai fidelă a lui Veve, tot ea l-a și botezat) și că în ultimele săptămâni i-a dedicat mult din timpul ei, cu precădere cel de joacă, dat fiind că la acest capitol par a fi o pereche la fel de-ntr-o ureche. :-)

Welcome to the family, Smokey!

O dorință...