Doina şi Flora

Câteva zile după sosirea noastră, cam pe când începeam să ne racordăm la fusul orar local, au apărut şi „francezii”: verişoarele Doina şi Flora & unchiul Dan (frate-meu).

Primul lucru care e imposibil să nu-l remarci la Doina şi Flora e accentul peltic (parcă mai pronunţat la Doina) şi rârâitul cu aromă franţuzească. (Flora zice că ea nu ştie r-ul românesc, aşa că-l pronunţă pe cel breton. Mi s-a părut că, astea fiind datele problemei, a făcut cea mai înţeleaptă alegere.)

Ca-n orice loc vesel s-a lăsat cu câteva zile de zgomot, joacă (cu inevitabilele dispute pe alocuri), şi mai multă ciocolată decât poa' să care miticul iepuraş pascal.


Uca a-ncercat să-şi impresioneze verişoarele cu cele câteva poezioare prinse de la şcoala de franceză, dar n-a prea avut succes. Doina oricum era-n stare să recite nişte poezii care mi se păreau că rivalizează cu Luceafărul ca lungime (şi din care eu desluşeam fix nimic, franceza mea de baltă nefiindu-mi de prea mare ajutor), aşa că n-a avut concurenţă pe partea asta. Până la urmă zona de interes comună a fost să fie tot coloratul, joaca cu mingea şi cu animalele prin curtea tuşicii.

La drum

Lung. De România. Drumul.

La două zile după ziua Mărucăi ne-am îmbarcat cu toţii (mai puţin Veve & Dodo) de pe Pearson Airport cu destinaţia Europa. Am schimbat în München, între avioane plictisându-ne fo' patru-cinci ore prin aeroport.

Pe primul avion, cel dintre Toronto şi München, Măruca a fost în mare formă. Şi-a selectat ce film a vrut, a mâncat, s-a jucat, şi cam pe când majoritatea pasagerilor moţăiau care mai de care în poziţii mai incomode, s-a pus pe alergat pe culoarul dintre scaune de la un capăt la celălalt pe aproape toată lungimea avionului. A reuşit să şi trezească fo' doi oameni.

Pe al doilea avion, cel dintre München şi Timişoara, a dormit aproape non-stop. Decolarea din München a fost întârziată mai bine de-o oră -- cică li s-a dat peste cap computerul care planifica decolările avioanelor şi a fost nevoie să-l restarteze şi să refacă toate planificările, timp în care am stat fain-frumos în avion aşteptând cu ochii-n ploaie. Uca n-a pierdut momentul şi-a adormit, trezindu-se pe când aproape aterizasem.

În sfârşit, ultima parte a drumului a fost de la Timişoara la Iernut, cu trenul ce pleca în zorii zilei următoare (oricum eram total asincroni cu ora României, deci n-a fost o problemă majoră trezitul). Care tren a avut formidabilul număr de fix două vagoane, unul dintre ele funcţionând şi ca locomotivă iar cel'lalt fiind lăsat pe drum (în Vinţu de Jos?) cu destinaţia Sibiu. Şi eu care-i povesteam Mărucăi despre meditatul cu capul scos pe fereastră fix deasupra semnului cu „E pericoloso sporgersi” -- nici o şansă de aşa ceva în vagonul a cărui singur geam care nu era etanş închis era cel în care cineva reuşise să plaseze un bocanc sau o piatră sau altceva cu care făcuse nişte fisuri lipite mai apoi cu bandă adezivă.

Bine te-am regăsit, Românie! :-)

* * *

Şase

Anul acesta 24 aprilie e duminică -- aşa cum a fost şi acum şase ani.

La Mulţi Ani, Măruca!

Existenţiale

Careva din serile trecute, în timpul plimbării lui Dodo pe teren...
- Da' tu câte vieţi ai?
- Huh?... Doar una. Şi nici din aia nu ş' cât a mai rămas...
- Şi Veve?
- Tot una.
- Păi de ce mi-ai zis că are nouă?
- Oooh... Aşa se zice despre pisici, căci au darul de-a scăpa nevătămate din cele mai incredibile situaţii...

---

Brigitte e una din vecinele noastre, o persoană deschisă şi volubilă, cu care foarte multă lume intră-n vorbă pentru a schimba câteva amabilităţi. Măruca nu face excepţie -- de câte ori o vede, fuge la ea şi-ncepe să-i vorbească diverse.

Aşa a făcut şi aseară. Şi nu-ş' cum se face dar la un moment dat dialogul s-a purtat cam aşa:
- Brigitte...
- Yes, honey.
- Did you know that my Dad is old?
- Is he?
- Yes. Mommy is older than me, and Daddy is older than Mommy.
- Well, I'm older than your Daddy.
- Then how come you're alive?
- Well... I'm trying to stay that way...

[Tradus:
- Brigitte...
- Da, dragă...
- Ştiai că tatăl meu e bătrân?
- Chiar aşa?
- Da. Mama e mai bătrână decât mine, iar tata mai bătrân decât mama.
- Ei bine, eu sunt mai bătrână decât tatăl tău.
- Şi-atunci cum de mai trăieşti?
- Ei bine... încerc să mă păstrez aşa...]

---

ps/ Zece. Ani -- deseară se vor împlini de când am dat, 'ntâia oară, cu bocancu-n tărâmu' Canadei.

Cenuşăreasa

Vinerea trecută a avut loc premiera Cinderellei, o adaptare a arhi-cunoscutei Cenuşărese avându-i ca protagonişti în rolurile principale şi secundare pe cei mai veseli copii de pe alee.

A fost un succes de casă, în sensul că am avut casa plină de părinţi, fraţi, bunici şi alţi invitaţi. (Singur, Dodo a fost exilat în curtea din faţa casei, dar chiar şi el şi-a făcut simţită prezenţa la momentul oportun.)

Copiii au fost absolut extraordinari, şi-au jucat rolurile bine şi au impresionat publicul până la lacrimi. Ca să nu mai spun că ecoul aplauzelor încă se mai aude ;-).

Ce mai tura-vura, a fost un spectacol care a reuşit să bine-dispună pe toată lumea, ceea ce, de fapt, a şi fost scopul propus.

Nu-mi rămâne decât să acord creditul necesar participanţilor şi să vă las în compania imaginilor:

• Uca / Cinderella
• Matei / The Prince
• Thea / The Stepmother
• Julia / Drizella
• Alexandra / Anastasia
• Lara / Mouse #1
• Ana / Mouse #2
• Melinda / Fairy Godmother
• Simona / Narrator

///

• Scenariul, regia şi machiajul / Melinda
• DJ, imagine şi prelucrări digitale / The February Duo
• Costume, suport şi aplauze / The Little Romanian Village

(Spectacolul este în limba engleză. Pentru eventuale alte reprezentaţii luaţi legătura cu firma de impresariat Shaughnessy Little Talent Agency. Cu doar câteva pungi de pop-corn, un bax de sucuri de fructe şi cantităţi nelimitate de bună dispoziţie sunt sigur că se poate aranja o nouă reprezentaţie. Asigurarea transportului rămâne în seama contractantului.)

---

Invitaţia la bal a fost primită; pregătirile sunt în toi:

Cenuşăreasa ia drumul castelului. (GiPieSu' a dat eroare însă, aşa c-a fost nevoie de o rectificare discretă din partea Zânei...):

Mama şi surorile vitrege încearcă să rezolve misterul prinţesei necunoscute:

 ... în timp ce Prinţul şi Cenuşăreasa îşi văd de dans:

S-a potrivit! Uraaa...

The End, my friend! ('au era End The, endfri? :-))

În aplauzele spectatorilor, întreaga distribuţie iasă la scenă:

Petrecerea poa' să-nceapă...:

ps/ S-a şi filmat. Cu puţin noroc s-ar putea s-apară şi pe YouTube ceva...

Dietă

De fructe. :-)

Filme. Clasificări. Cenzură (?)

Acu vreo juma' de an, în urma unor discuţii întâmplătoare cu Măruca despre romani (nu români, că despre aceştia vorbim tot timpul) şi vremurile glorioase ale Romei, mi-a trecut prin minte ideea că Gladiator (filmul) ar putea fi o sursă de inspiraţie şi exemplificări. Ştiu sigur că pe mine, varianta copil, m-ar fi prins un aşa film şi m-ar fi făcut interesat de subiect. Şi deşi ştiam că e un film cu destule scene de violenţă, mi-am zis că probabil o să fie okay vizionarea sa, pregătit fiind să dau oricâte explicaţii adiţionale pentru „înmuiere”. N-a fost să fie. Cumva, am trecut de scena aia de la-nceput în care romanii se pregăteau de bătălia cu triburile germanice şi li se-ntoarce solia din ceaţă călare pe cal, dar c-un cap lipsă. Când, două minute mai încolo, s-a ajuns la faza cu returnatul capului, Uca a refuzat să se mai uite la film. (Eu unul nu-mi mai aminteam absolut nimic despre secvenţele astea, aşa că m-au luat niţel pe nepregătite.)

A fost pentru prima oară când, retrospectiv privind, mi-am dat seama că probabil era mai bine să fi verificat ratingul filmului şi să ţin cont de acesta. Aseară ar fi fost a doua oară.

După o zi cu o mulţime de joacă prin casă (frig afară; din nou) m-am pus să mă uit la un film: 127 Hours. Măruca:
- E un film din ăla de-al tău? Nu-s desene?
- Nu, nu-s desene. E film de film.
- Atunci stau lângă tine pe canapea şi dacă mi se face frică mă bag în tine.
- Okay... dar nu cred că o să ţi se facă frică... e ceva cu mers pe munţi... cred că o să fie imagini faine din natură...
- Okay.

Despre subiectul filmului apucasem să citesc doar cele câteva cuvinte din scurta prezentare de pe IMDB. Şi cum am pe lista preferinţelor Everest, Into the Wild şi Touching the Void, şi-n plus apucasem să văd ratingul utilizatorilor IMDB (nu şi cel folosit de distribuitorii de filme -- pe acesta prea sunt obişnuit să-l ignor) mi-am zis că trebuie să fie un film ce merită văzut. Şi chiar merită. Doar că, s-a dovedit mai apoi, nu cu Măruca lângă mine.

[Avertisment: cine vrea să vadă filmul înainte de a-i ştii acţiunea e, poate, mai bine să se oprească aci din citit şi, eventual, să revină după vizionare.]

Primele 10-15 minute din film chiar păreau să fie (şi) pe gustul Mărucăi. Când eroul principal s-a dat de-a berbeleacul în plină viteză pe bicicletă, faza a creat mai degrabă un moment hilar. Mai apoi, când şi-a dat drumul printre stânci şi a plonjat în apă, iarăşi, Uca a fost mai degrabă plăcut impresionată de neobişnuitul imaginilor. Ehh, şi pe când eroul nostru tocmai se despărţea de cele două căţărătoare rătăcite prin canion şi am început să intuiesc că se apropie momentul accidentului...:
- Uca...
- Ce-i?
- Cred că băiatul ăsta o să păţească ceva... nu ştiu nici eu ce exact, dar am apucat să citesc despre film cum că-şi rupe mâna, sau îi cade o piatră pe ea, sau cade el undeva, sau ceva de genul ăsta...
- ...
- Vrei să ne uităm în continuare?
- ... Ăăă... da...
- Okay. Să-mi spui dacă nu mai vrei că avem şi alte filme la-ndemână.
- Okay.

Nici n-am apucat să-ncheiem bine dialogul ăsta că tipul a şi picat într-o crevasă cu mâna prinsă între o stâncă şi perete. Instantaneu, Uca şi-a pus mâinile la ochi şi mi-a sărit în braţe cu spatele la televizor. Eu:
- Okay, hai că opresc filmul.
- ... Nu...
- Vrei să ne mai uităm?
- ... Da...

A-ncercat să se mai uite de vreo două ori la televizor, i-am spus şi că ce vede-n imagini nu e adevărat [deşi, filmul e făcut după un caz real], e doar un actor care mimează o situaţie, dar tot nu i-a mai plăcut şi până la urmă a zis că poate-i mai bine să schimbăm filmul. Ceea ce am şi făcut. (Şi noua alegere, Once Upon a Time... Man, s-a dovedit a fi de mare succes. Ne-am uitat la primele patru episoade unu-după-altu'.)

Concluzia la care-am ajuns e că cred c-ar fi bine să aplic oareşice cenzură în materie de expunere a Mărucăi la filme. Nu ştiu însă cum s-o fac. (Întotdeauna am preferat auto-cenzura şi am urât cenzura.) Să mă ghidez după ratingul MPAA? Judecând după faptul că cele două filme referite mai sus sunt, ambele, clasificate R (nerecomandate minorilor) pare să sugereze faptul că ar fi un bun punct de plecare.

Pe de altă parte, Uca a vizionat fără nici un fel de probleme --altele decât plictiseală, din cauza lungimii peliculei-- filme clasificate PG-13 (posibil nerecomandate pre-adolescenţilor) cum sunt Avatar sau seria X-Men. (Pentru astea din urmă chiar a avut o pasiune de scurtă durată.) În cazul acestora nu a fost nevoie de nici un fel de intervenţie din parte-mi.

Acu' îmi amintesc şi de un alt sit dedicat clasificărilor de filme, Kids in mind, ce pare orientat încă şi mai mult pentru recenzii de filme privite din prisma copiilor. Culmea e că ştiam de situl ăsta de ceva vreme (probabil de când cu episodul Gladiator... nu mai ţin minte exact) dar nu mi-a intrat în obicei să-l verific. Cred c-ar fi timpul.