Chocolate Muffins

Acu' câteva zile, la cumpărături în ditamai magazinu' cu de toate. Pe când să ne-aşezăm la coadă la plată, zice Melinda:
- Ce ziceţi de nişte 'chocolate muffins'?

După care, grăbindu-se să-şi facă un aliat de nădejde, o întreabă pe Măruca:
- Ce zici Uca, ţi-ar place nişte 'chocolate muffins'?

La genul ăsta de-ntrebări, nu e cazul să faci nici un fel de pariuri în ceea ce priveşte răspunsul Mărucăi:
- DAAAaaa...

Eu, gândindu-mă oleac' la pungile de bomboane (cu ciocolată) tocmai terminate şi la câte are de suportat sireacu' cântar, pun de o tentativă de contră:
- La tata nu cre' că i-ar place 'chocolate muffins'...

Şi-ncerc să furişez o „privire semnificativă” înspre iniţiatoru' ideii. Pe care însă o interceptează Măruca cu soluţia ideală:
- Lasă tata, tu nu papi 'chocolate muffins'. Papă Uca!

La atâta spirit de sacrificiu, ce-aş mai fi putut spune? :-)


Actualizare (14 februarie): De Valentine's Day împărţim câteva ciocolăţi -- câte una la fiecare. Uca, o rezolvă pe a ei una-două. După care ia o alta în mânuţă, merge la Melinda şi o-ntreabă:
- Vrei ciocolata? Poa' s-o pape Uca?

Evident, primeşte răspunsu' scontat:
- N-o vreau, pap-o tu...

Ceea ce se şi-ntâmplă în următoarele 10 minute. După care, cu a treia ciocolăţică în mânuţă, vine la mine; ochii mari, serioşi, mânuţa puţin întinsă-nainte:
- Tata vrea ciocolata?

Eu, ezit între două gânduri: să declar 'au ba ziua maratonului de ciocolată. Pân' la urmă, încerc să-i domolesc avântul aşa că răspund:
- Da, vrea tata!

Şi-ntind mâna să iau oferta. Numa' că instantaneu cu răspunsu' meu Măruca şi-a retras mânuţa la spate, a afişat un zâmbet mare cât toată faţa ei mică şi a zis:
- Nuuuu... [luând o mină serioasă:] nu-nu... nu, că o să te doară burtica...

După care s-a-ntors şi-a plecat să pună la cale altă strategie... Oricum, data viitoare când am văzut ciocolăţica mai era doar pe jumătate :-)...