Şcoala, o primă „întâlnire”

"- Tati, eu când o să cresc mai mare o să mă duc la şcoală, bine?"

Asta e ce mi-a spus Măruca în zori, când mă conducea pe alee înainte să plec la lucru. (Dacă se trezeşte înainte să plec, cam vrea să mă conducă puţin, împreună cu Melinda şi, uneori, Dodo. Ăsta e, de fapt, compromisul la care ajungem plecând de la cererile ei de a o lua la lucru cu mine.) Mi-s destul de sigur că aşa o declaraţie ar fi făcut pe mulţi părinţi fericiţi. Pe mine însă, hmmm, m-a pus pe gânduri...

Problema mea este că nu sunt deloc încântat de metodele aplicate în şcoli în vederea educării copiilor. Să nu se-nţeleagă greşit, sunt clar în favoarea învăţatului de către copii (şi nu numai) a cât mai multor lucruri; însă la fel de clar sunt şi împotriva învăţatului sub presiunea pedepselor sau a recompenselor, adică exact stilul practicat în şcoli.

În ultimii câţiva ani am citit destul de multe despre cum altfel decât la şcoală poţi căpăta o educaţie; ei bine, din ce-am citit, cel mai şi cel mai mult cred că mi s-ar fi potrivit ceea ce vorbitorii de limbă engleză numesc „unschooling”. (Şi care în limba română probabil că s-ar traduce cel mai bine prin „neşcolire”, în sensul de neinstituţionalizare, ne-trimitere la şcoală.) Foarte pe scurt, e vorba de o metodă prin care copilul (cel care învaţă) este în cea mai mare măsură în control a ceea ce face pentru a învăţa -- el decide ce, când, cât şi cum învaţă. Singurele dependenţe pe care le are sunt cele date de accesul la resurse (i.e. accesul la Internet trebuie aranjat cumva, biblioteca la fel, clubul de paraşutism, balet, teatru, excursii, etc. toate astea sunt lucruri pentru care trebuie plătit şi/sau făcut diverse demersuri pentru a fi obţinute; ei bine, finanţarea şi demersurile necesare nu sunt neapărat sarcina celui care învaţă; dar ar putea fi). Aflându-se în control a ceea ce învaţă, şi având suficient de multe resurse la dispoziţie şi expunere la diverse "provocări", copilul îşi va alege singur subiectele pe care să le studieze, şi tot singur va decide şi până la ce nivel le va studia (superficial, avansat, expert, etc.). Şi dat fiind că studiul este dictat în totalitate de propria-i curiozitate şi interes e de presupus că ceea ce va învăţa îi va rămâne bine fixat în bagajul de cunoştinţe. (Spre deosebire de şcoală, unde învăţatul sub şantaj nu îţi dă nici o motivaţie să vrei să-ţi aminteşti ceea ce ai studiat. Adică ceea ce foarte uşor se poate observa la generaţiile de absolvenţi de şcoli de pretutindeni.)

Toate bune şi frumoase, mai puţin un aspect: neşcolitul acesta e o metodă care mă atrage pe mine (şi cred că mi-ar fi venit ca o mănuşă în copilărie), lucru pe care nu l-aş putea spune şi despre Măruca. În fapt, nu am nici cea mai vagă idee care îi sunt preferinţele în materie de metode de învăţat. Până acum, ceea ce a învăţat a învăţat prin imitare şi prin joc. Nu am insistat niciodată cu impunerea unui program de studiu sau ceva de genul acesta. Dacă s-a arătat interesată de un subiect oarecare şi am putut careva dintre noi să o lămurim a fost foarte bine, dacă nu iarăşi bine a fost. Nu i-am dat niciodată o ciocolată în plus şi nici nu i-am luat vreuna în cazul în care a învăţat sau n-a învăţat o chestie oarecare. Dacă a învăţat ceva e pentru că a vrut s-o facă, nu pentru că am obligat-o sau recompensat-o noi, părinţii, în vreun fel. Şi pînă acum, aş zice că s-a dovedit a fi un student destul de bunicel.

Întrebarea e: la ce să ne aşteptăm de acum înainte?

E clar că a început să fie conştientă că există un loc căruia îi spune „şcoală”, şi că acolo merg copiii de la un moment dat. (Asta cred că se datorează faptului că din grupul ei de prieteni au început să mearga şi la şcoală, şi deci a avut şansa de a asista la discuţii în care se discută despre şcoală.) Cumva, a prins ideea că şi ea va trebui să meargă la şcoală. (Cam presupun că aşa i-o fi spus fie careva din prietenii ei de joacă, fie părinţii acestora, când o fi cerut să meargă şi ea la şcoală împreună cu ei. În definitiv, îmi cere şi mie să o iau cu mine la lucru, vă amintiţi? Aşa că precis şi-a dorit să facă şi ce fac cei care merg la şcoală...)

Partea asupra căreia sigur are o impresie greşită e cea cu „va trebui” -- atâta vreme cât o să locuim într-o ţară în care şcolitul acasă este o opţiune legală (cum este cazul Canadei; nu şi a României, din păcate), şi câtă vreme o să ne permitem (noi, părinţii) să-i asigurăm un mediu de studiu propice acasă, ei bine, nu va trebui să meargă la şcoală.

Şi cu asta am lămurit partea de obligativitate.

Pe de altă parte însă, după ce am tot cugetat şi discutat cu Melinda, am ajuns la concluzia că nici ne-mersul la şcoală nu o să fie o chestie obligatorie. Cu alte cuvinte, dacă va vrea să meargă la şcoală (cum, la modul foarte nevinovat, şi-a anunţat pentru întâia oară intenţia în zorii zilei), ei bine, o va putea face. N-am să mă opun, şi nici măcar n-am de gând să-i subminez determinarea. Ce am de gând să fac e să-i povestesc la un moment dat despre experienţa mea din şcoli (care la modul succint s-ar putea reduce la „nu-i mare brânză”), după care să o las singură să aleagă ce crede că i s-ar potrivi mai bine.

Ce va alege? Nu ştiu. Cam bănui că o să vrea să imite grupul din care face parte şi că, deci, într-o primă fază o să vrea să meargă la şcoală. Da' mai bănui şi că la un moment dat o să-şi dea singură seama de ineficienţa metodelor practicate în şcoli şi o să vrea să iasă din sistem. Ei bine, în ceea ce ne priveşte (pe noi, părinţii ei) avem de gând să-i oferim suportul necesar în ambele momente. De fapt, chiar mai mult de-atât -- din punctul nostru de vedere e okay să alterneze mersul cu ne-meresul la şcoală de câte ori va dori să o facă.

Cel puţin acesta ne e planul pe moment. Şi, dat fiind că am tot cugetat la el în ultimii câţiva ani, nu cred că o să-l schimbăm degrabă. Poate chiar niciodată.