Tribul meu

Nu cu aşa multă vreme-n urmă povesteam cum a-nceput Măruca să se joace QBeez pe calculator. De atunci a mai încercat şi alte jocuri -- unele i-au plăcut, altele mai puţin. „My Tribe” (Tribul meu) este unul din jocurile care îmi pare că nu i-a plăcut prea tare (e relativ complex -- trebuie coordonat un grup de oameni --tribul-- întru acumularea de resurse, cunoştinţe, control al populaţiei, etc., plus rezolvarea de diverse „mistere”).

Îmi place mie însă, aşa că, vrând-nevrând, mai rulează din când în când pe computer. Partea faină e că adesea Măruca îmi sare-n braţe şi mă asistă în timpul jocului, urmărind ce fac pe acolo şi, uneori, insistând în a face ea una-alta în locul meu (creatul de fluturaşi pare să fie --deocamdată-- acţiunea favorită).

Una dintre particularităţile jocului este „laboratorul ştiinţific” în care se crează diverse amestecuri din resursele avute la dispoziţie; se folosesc întotdeauna trei ingrediente: elementul de bază (ex.: peşte, lemn, ciuperci, etc.), un lichid (apă de mare, de ploaie sau de fântână) şi un catalizator (praf de stele, de lună sau de aur). Amestecul lor rezultând în nişte substanţe care pot să aibă atât efecte miraculoase (adus ploaie, crescut puteri, întinerire) cât şi dezastruoase (pierderi de resurse, foamete, oboseală). Combinaţiile posibile sunt destul de multe (81, dacă am calculat bine, însă doar atunci când toate resursele sunt disponibile -- ceea ce nu e, de regulă, cazul) şi nu neapărat uşor de amintit. Ei bine, Uca pare să le reţină relativ uşor -- în vreo două cazuri ea fiind cea care mi-a amintit ce combinaţie îmi aduce efectul dorit. Ceea ce, cred eu, dovedeşte fie că memoria mea e pe ducă, fie că memoria vizuală a Mărucăi e una pe care m-aş putea baza şi-n alte situaţii (bunăoară, să-mi amintească pe ce străzi am venit de iar m-am rătăcit prin cine ştie ce cartier cu maşina).

O altă parte a jocului e cea cu „evidenţa populaţiei” -- mărimea tribului poate fi ajustată în oareşicare măsură. Un plus e că jocul mimează destul de bine lumea reală -- doar între anumite vârste se pot face copii, femeile care au avut un copil recent nu mai pot avea pentru o perioadă de timp în timp ce bărbaţii nu au astfel de restricţii, copiii moştenesc o combinaţie din abilităţile părinţilor. (Iar atunci când perechea merge să se-nchidă-n colibă pentru câtva timp anunţă la restul lumii că merg să „cheme barza” ;-).)

Pentru Uca însă, partea cea mai fascinantă în toată afacerea asta cu făcutul de copii e numele nou-născuţilor (fiecare membru al tribului are un nume pe care şi-l păstrează pe toată durata vieţii) şi faptul că numele poate fi schimbat. Din când în când, ţine neapărat să boteze ea pe câte unul (şi vine cu tot felul de nume -- de la unele reale la altele inventate pe loc). Aseară, bunăoară, a ţinut neapărat să o boteze „Melis” pe una din fetiţe.
- Okay, da-i scri tu numele, am provocat-o eu.

A fost de acord, aşa că s-a pus să repete: „Melis... Melis... Melisss...” într-o tentativă de a descoperi literele care alcătuiesc numele. Într-un final a decis ca „ms” e probabil scrierea corectă şi completă a numelui dorit, aşa că după ce a dibuit literele şi pe tastatură a purces cu succes la schimbatul numelui. Câteva minute mai târziu a ajuns la concluzia ca „er” trebuie să fie cum se scrie „Eric”.

Una peste alta, aş zice că jocul pe calculator are tot felul de efecte secundare -- de la exersarea memoriei la descifratul cuvintelor, exersatul scrisului, acomodarea cu aşezarea literelor pe tastatură. Singurul efect secundar pe care nu mi-l doresc e cel cu crearea unei dependenţe vizavi de joaca pe calculator. Cel puţin până acuma însă, Măruca nu pare să fie chiar atât de prinsă de jocuri încât să nu se poată dezlipi de pe scaun (lucru pe care nu întotdeauna l-aş putea spune despre mine...).



ps/ Şi că tot m-am întins cu vorba, hai să povestesc şi de cum încep să descopăr un oareşice simţ al umorului la Măruca... Uneori, în timp ce-şi soarbe lăpticul de seară, Uca vrea să ne jucăm QBeez. Asta însemnând, de preferinţă, toţi trei (ea, Melinda, eu), cu rându' câte un joc scurt. Ehh, scopul jocului ăsta e de a face să dispară toate cubuleţele dintr-un careu de 7x7, 8x8, ... 15x15 dând clicuri succesive pe grupuri de cel puţin două de aceeaşi culoare.

La un moment dat, din întâmplare, rândul meu a fost să fie la nivelul cu cele mai multe cubuleţe (grila de 15x15, cred), jocul următor urmând să fie cu cele mai puţine cubuleţe (grila de 7x7, cred), după care se progresează la din ce în ce mai multe până iarăşi se atinge limita maximă şi se revine la cele mai puţine, etc. Nu neapărat din întâmplare (cu siguranţă din neatenţie -- cum al'fel? :-D) am reuşit să rămân la sfârşit cu un cubuleţ, aşa că n-am obţinut bonusul de puncte acordat atunci când toate cubuleţele dispar.

Ehh, ce credeţi că zice Uca atunci când pe ecran apare grila cu cubuleţe puţine (şi mari), şi când --datorită regulei rotaţiei-- ar fi fost rândul ei la joc? Vă spun eu. Uitându-se peste umăr la Melinda, care o ţinea în braţe, zice cam aşa:
- Hai să-l lăsăm pe tata şi la jocul ăsta. Poate acuma reuşeşte să le facă pe toate...

Normal că Melinda a aprobat-o, în timp ce eu am rămas în cumpănă să desluşesc dacă a fost o ironie intenţionată 'au ba :-)...