Fugi Uca, fugi!

Mai an povesteam despre ieşirile de seară pe care le facem cu patrupedul lătrător din dotare. Continuăm să avem parte de ele; în ultima vreme, însoţiţi şi de Bunicu'; uneori şi de alţi copii/părinţi de pe alee.

Din când în când (în mod sigur prea rar) mă mai pocneşte dorul de alergat şi mă pun să fac câteva ture de teren, în timp ce patrupedul fuge în toate direcţiile, iar Măruca se joacă fie cu alţi copii (dacă sunt prezenţi), fie cu Bunicu' sau singură (după caz).

Ei bine, de vreo trei-patru zile am cam inversat rolurile cu Uca -- ea este cea care aleargă în timp ce eu îi fac galerie şi o urmăresc cu privirea de pe un punct oarecarea al pistei de alergare. N-a fost ideea mea, ci a ei.

Eu mă dădusem rănit („sunt în şlapi, nu pot s-alerg”) şi bănuiam că asta o va convinge pe Uca să caute un băţ şi să deseneze ceva pe nisip-pietrişul cu care e acoperită pista de alergare, însă n-a fost să fie aşa. Prin urmare a alergat vreo trei ture de teren --încet, cu pauze de luat în braţe şi pupăcit la capătul fiecăreia-- înainte de a mă convinge şi pe mine să mă alătur pentru o ultimă (a patra a ei, prima a mea) tură. Pe parcursul acestei ultime ture, în timp ce eu încercam să-i explic (cu cuvinte puţine, căci deh, se vroia exemplu) cum că e mai bine să nu vorbeşti în timp ce alergi, mi-a făcut o propunere: ce-ar fi dacă am veni şi a doua zi, de dimineaţă, la alergat? Şi, de data asta, să-mi iau şi eu adidaşi, ca s-alergăm împreună?

Vă daţi seama că nu puteam refuza aşa un antrenor personal. Aşa că-n dimineţa zilei următoare (duminică, parcă), în timp ce nori negri se-adunau deasupra noastră, am dat buzna pe teren. Ultimele două ture (din vreo şase ale mele şi patru ale ei) le-am făcut pe ploaie, ţinându-ne de mâini, sfidând fulgerele (care nu o deranjează), tunetele (care nu-i prea plac) şi picăturile şiroaie. Am sfârşit leoarcă, da' veseli.

Aseară a mai fugit patru ture; singură, căci eu iarăşi m-am prezentat în şlapi. (Drept urmare mi-a zis că şi dacă vin în adidaşi pot să nu alerg dacă nu vreau; ea, şi cu Dodo, oricum aleargă.)

Ar fi super-fain dacă ar prinde-o ideea de atletism şi s-ar obişnui să iasă la alergat în fiecare seară/dimineaţă. Dacă persistă suficient de mult, cine ştie?, poate mă molipsesc şi eu :-).


ps/ „O tură” trebuie să fie undeva pe la 400 de metri lungime, dat fiind că pista de atletism înconjoară un teren normal de fotbal. Prin urmare, aleargă undeva pe la un kilometru şi jumătate.

Hmm... cred c-am s-o-ntreb dacă vrea să se-nscrie într-un eveniment de genul „CIBC Run for the Cure”, în care ar putea alerga (plimba, mers la pas) alături de jde mii de alte persoane. Dacă-i surâde ideea, sigur o să scriu despre...