Şcoala, o primă „întâlnire”

"- Tati, eu când o să cresc mai mare o să mă duc la şcoală, bine?"

Asta e ce mi-a spus Măruca în zori, când mă conducea pe alee înainte să plec la lucru. (Dacă se trezeşte înainte să plec, cam vrea să mă conducă puţin, împreună cu Melinda şi, uneori, Dodo. Ăsta e, de fapt, compromisul la care ajungem plecând de la cererile ei de a o lua la lucru cu mine.) Mi-s destul de sigur că aşa o declaraţie ar fi făcut pe mulţi părinţi fericiţi. Pe mine însă, hmmm, m-a pus pe gânduri...

Problema mea este că nu sunt deloc încântat de metodele aplicate în şcoli în vederea educării copiilor. Să nu se-nţeleagă greşit, sunt clar în favoarea învăţatului de către copii (şi nu numai) a cât mai multor lucruri; însă la fel de clar sunt şi împotriva învăţatului sub presiunea pedepselor sau a recompenselor, adică exact stilul practicat în şcoli.

În ultimii câţiva ani am citit destul de multe despre cum altfel decât la şcoală poţi căpăta o educaţie; ei bine, din ce-am citit, cel mai şi cel mai mult cred că mi s-ar fi potrivit ceea ce vorbitorii de limbă engleză numesc „unschooling”. (Şi care în limba română probabil că s-ar traduce cel mai bine prin „neşcolire”, în sensul de neinstituţionalizare, ne-trimitere la şcoală.) Foarte pe scurt, e vorba de o metodă prin care copilul (cel care învaţă) este în cea mai mare măsură în control a ceea ce face pentru a învăţa -- el decide ce, când, cât şi cum învaţă. Singurele dependenţe pe care le are sunt cele date de accesul la resurse (i.e. accesul la Internet trebuie aranjat cumva, biblioteca la fel, clubul de paraşutism, balet, teatru, excursii, etc. toate astea sunt lucruri pentru care trebuie plătit şi/sau făcut diverse demersuri pentru a fi obţinute; ei bine, finanţarea şi demersurile necesare nu sunt neapărat sarcina celui care învaţă; dar ar putea fi). Aflându-se în control a ceea ce învaţă, şi având suficient de multe resurse la dispoziţie şi expunere la diverse "provocări", copilul îşi va alege singur subiectele pe care să le studieze, şi tot singur va decide şi până la ce nivel le va studia (superficial, avansat, expert, etc.). Şi dat fiind că studiul este dictat în totalitate de propria-i curiozitate şi interes e de presupus că ceea ce va învăţa îi va rămâne bine fixat în bagajul de cunoştinţe. (Spre deosebire de şcoală, unde învăţatul sub şantaj nu îţi dă nici o motivaţie să vrei să-ţi aminteşti ceea ce ai studiat. Adică ceea ce foarte uşor se poate observa la generaţiile de absolvenţi de şcoli de pretutindeni.)

Toate bune şi frumoase, mai puţin un aspect: neşcolitul acesta e o metodă care mă atrage pe mine (şi cred că mi-ar fi venit ca o mănuşă în copilărie), lucru pe care nu l-aş putea spune şi despre Măruca. În fapt, nu am nici cea mai vagă idee care îi sunt preferinţele în materie de metode de învăţat. Până acum, ceea ce a învăţat a învăţat prin imitare şi prin joc. Nu am insistat niciodată cu impunerea unui program de studiu sau ceva de genul acesta. Dacă s-a arătat interesată de un subiect oarecare şi am putut careva dintre noi să o lămurim a fost foarte bine, dacă nu iarăşi bine a fost. Nu i-am dat niciodată o ciocolată în plus şi nici nu i-am luat vreuna în cazul în care a învăţat sau n-a învăţat o chestie oarecare. Dacă a învăţat ceva e pentru că a vrut s-o facă, nu pentru că am obligat-o sau recompensat-o noi, părinţii, în vreun fel. Şi pînă acum, aş zice că s-a dovedit a fi un student destul de bunicel.

Întrebarea e: la ce să ne aşteptăm de acum înainte?

E clar că a început să fie conştientă că există un loc căruia îi spune „şcoală”, şi că acolo merg copiii de la un moment dat. (Asta cred că se datorează faptului că din grupul ei de prieteni au început să mearga şi la şcoală, şi deci a avut şansa de a asista la discuţii în care se discută despre şcoală.) Cumva, a prins ideea că şi ea va trebui să meargă la şcoală. (Cam presupun că aşa i-o fi spus fie careva din prietenii ei de joacă, fie părinţii acestora, când o fi cerut să meargă şi ea la şcoală împreună cu ei. În definitiv, îmi cere şi mie să o iau cu mine la lucru, vă amintiţi? Aşa că precis şi-a dorit să facă şi ce fac cei care merg la şcoală...)

Partea asupra căreia sigur are o impresie greşită e cea cu „va trebui” -- atâta vreme cât o să locuim într-o ţară în care şcolitul acasă este o opţiune legală (cum este cazul Canadei; nu şi a României, din păcate), şi câtă vreme o să ne permitem (noi, părinţii) să-i asigurăm un mediu de studiu propice acasă, ei bine, nu va trebui să meargă la şcoală.

Şi cu asta am lămurit partea de obligativitate.

Pe de altă parte însă, după ce am tot cugetat şi discutat cu Melinda, am ajuns la concluzia că nici ne-mersul la şcoală nu o să fie o chestie obligatorie. Cu alte cuvinte, dacă va vrea să meargă la şcoală (cum, la modul foarte nevinovat, şi-a anunţat pentru întâia oară intenţia în zorii zilei), ei bine, o va putea face. N-am să mă opun, şi nici măcar n-am de gând să-i subminez determinarea. Ce am de gând să fac e să-i povestesc la un moment dat despre experienţa mea din şcoli (care la modul succint s-ar putea reduce la „nu-i mare brânză”), după care să o las singură să aleagă ce crede că i s-ar potrivi mai bine.

Ce va alege? Nu ştiu. Cam bănui că o să vrea să imite grupul din care face parte şi că, deci, într-o primă fază o să vrea să meargă la şcoală. Da' mai bănui şi că la un moment dat o să-şi dea singură seama de ineficienţa metodelor practicate în şcoli şi o să vrea să iasă din sistem. Ei bine, în ceea ce ne priveşte (pe noi, părinţii ei) avem de gând să-i oferim suportul necesar în ambele momente. De fapt, chiar mai mult de-atât -- din punctul nostru de vedere e okay să alterneze mersul cu ne-meresul la şcoală de câte ori va dori să o facă.

Cel puţin acesta ne e planul pe moment. Şi, dat fiind că am tot cugetat la el în ultimii câţiva ani, nu cred că o să-l schimbăm degrabă. Poate chiar niciodată.

L-I-T-E-R-E

"P... L... A... C... nu ştiu!" -- asta e ce mi-a zis Măruca aseară, cu mâna întinsă înspre firma de deasupra magazinului în care intrase Melinda. Probabil începând să se plictisească tot aşteptând la ieşirea din magazin (nu-ntotdeauna îi place ideea de făcut cumpărături -- semn bun, aş zice! :-)), a-nceput să se uite mai atent la reclamele şi firmele luminoase plasate deasupra magazinelor din mall. Şi dintr-o dată, mi-a arătat una dintre ele şi a-nceput să citească cu voce tare literele pe care le recunoştea.

Pe firmă stătea scris „The Children's Place” -- exact cum se vede în imaginea de mai sus. Uca a-nceput cu literele cele mai mari şi evidente; şi s-a oprit acolo unde nu a mai fost sigură. (Deşi, la drept vorbind, recunoaşte "E"-ul uneori; doar că nu e sigură, şi-l mai confundă cu "F".)

Ce să zic? Pentru mine a fost o surpriză plăcută. Aşa că am continuat cu cititul celorlalte litere din cuvintele de pe firmă, plus a altora de pe alte firme, de pe plasa pe care o aveam de la un magazin vizitat anterior, etc. Aproape că nici n-am mai observat când a apărut Melinda lângă noi, cu nişte tricouri surpriză pentru ucenicu' cititor. (Şi normal că a vrut să citească imediat ce scrie pe ele.)

Cu ceva vreme în urmă spuneam că Uca a început să recunoască din litere şi cifre. A progresat puţin de atunci; acum, îmi pare că recunoaşte mai bine de jumătate din tot alfabetul. Încă se mai poticneşte, mai face confuzii, nu ştie, etc. Da' ce mă bucură pe mine cel mai tare e că pare interesată de citit, aşa că m-aştept să continue cu progresele şi de-acu-nainte.

Câteva note de final:

• Nu leagă literele în cuvinte. Chiar dacă recunoaşte toate literele dintr-un cuvânt, încă nu e în stare să recunoască cuvântul. Sunt convins că o să vină şi „clicul” acesta cândva.
• Nu are nici o reţinere în a spune că nu ştie, atunci când nu recunoaşte (sau nu e sigură pe) câte o literă. Partea asta îmi pare mult diferită de ceea ce-mi amintesc eu că se-ntâmpla în clasa I-îi, pe vremea mea -- copiii care aveau probleme la citit erau adeseori făcuţi să se simtă prost de către învăţătoare sau colegi. În ce-o priveşte pe Uca nimeni nu pune astfel de presiuni asupra ei, de unde şi lipsa ei de inhibiţie atunci când se impune câte un "nu ştiu".
• Îi plac foarte mult poveştile citite seara, înainte de culcare. De altfel atunci e momentul principal când o mai provoc la citit, aşa că de regulă citim câteva cuvinte împreună înainte de a purcede la cititul poveştii propriu-zis.

Presupun că vor mai trece câţiva ani până va fi în stare să citească singură o poveste, însă cînd se va-ntâmpla treaba asta, în mod sigur va trebui sărbătorit.

Îşi iau nasu' la purtare...

... şi nu oricum, ci alungite niţel cu câte un „elipocter” verde precum nuanţele lui Shrek...

Santa Maria

Fost-a Sfânta Maria ieri, aşa că am strâns la un loc toate Mariile pe care le ştim prin zonă (conform obiceiului instaurat anul trecut): Lara Maria (vecina noastră cea mai mică), Veronica Maria (prietena noastră) şi Uca-de-Măruca. Şi-am sărbătorit şi noi pe lângă ele...

La Mulţi Ani, Mariilor!

Pe cai!

Weekend ploios. Ce-i de făcut? Pe mine unu' m-ar fi tentat o leneveală-n pat, dublată cu citit de poveşti sau ce-o fi, da' propunerea mea nu se asorta deloc cu nivelul de energie pe care-l afişa Uca.

Aşa că, la sugestia vecinilor, ne-am urcat fain-frumos toţi în maşini şi ne-am dus să vedem cursele de cai. Cum însă am ajuns cu fo' două ceasuri înainte de a începe prima cursă (deh, amatori de amatori), am avut o mulţime de timp la dispoziţie să ne-nvârtim prin clădirea ce aducea niţel a cazinou. Ba chiar am mers şi prin cortul amenajat în apropiere, unde Uca şi Thea au primit cadou câte un desen pe pometu' drept. Nu departe de acolo am făcut cunoştinţă cu cei mai bătrâni chiriaşi ai grajdurilor: Buddy, un ponei de 40 de ani (40, adică patru-urmat-de-zero: patru zeci -- asta-l făcea mai senior decât oricare dintre bipezii care se minunau uitându-se la el), şi încă alţi doi prieteni de-ai lui ceva mai tinerei (un ponei de fo' 35 de ani şi altu' mai junior, a căror nume îmi scapă acuma).

După care am asistat la prima cursă a zilei: fo' 10 cai ce au alergat aproximativ trei-sfert de tură de hipodrom, de nici n-am apucat să ne dumirim prea bine de unde vin şi-ncotro călătoresc. Şi cum următoarea cursă era programată abia după mai bine de juma' de ceas, iar copiii începeau să-şi piardă răbdarea, am declarat excursia închisă şi ne-am promis că data viitoare ne apucăm şi de pariuri -- măcar aşa, ne-ar fi mai uşor să justificăm chiuiturile care se auzeau din zona noastră :-)...

Ponţi

Au fost o dată două ţestoase, Miki şi Kiki, care-şi purtau carapacele într-un acvariu găzduit de unul din vecinii noştri. Se face însă că, pe lângă cele două ţestoase, vecinii noştri mai au şi-un câine -- un Jack Russel Terrier ce nu putea să poarte decât un singur nume: Jack.

După cum cititorii fideli ai acestui blog (şi nu numai ei) trebuie că ştiu de pe acum, un câine avem şi noi: Dodo. (Sau, conform unor zvonuri rău-voitoare, el ne are pe noi... ăăă, staţi puţin că mă-ncurc... ăsta era Veve, motanu'... în fine...) Şi după cum toţi iubitorii de câini (şi nu numai ei) ştiu, între câini se nasc adeseori curiozităţi greu de domolit de către cei aflaţi la capătul mai ridicat al lesei. O astfel de curiozitate nutreşte şi Jack faţă de Dodo (sentimentul e reciproc), deşi --judecând după diferenţa de gabarit-- parcă nu i-ai recomanda-o.

Aşa se face că în timp ce lesele celor doi patrupezi sunt descâlcite (un ritual necesar la fiecare întâlnire a lor), intre bipezii implicaţi în proces se infiripă discuţii dintre cele mai diverse. În una dintre acestea, Melinda i-a povestit vecinei despre aventura noastră de o după-masă: în căutatul ţestoasei ninja. [Opaaa! Se pare că n-am scris despre... Dac-o s-o fac, o să pun o legătură d-acilea... Mda, tre' să scriu mai des...] Moment în care ne-a fost dat s-auzim pentru prima oară de existenţa lui Miki şi Kiki. Şi asta dimpreună cu oferta:
- Dacă vă plac atât de mult ţestoasele, vi le fac cadou pe ale mele -- cu tot cu acvariu. Pe mine, sincer, de când îl am pe Jack parcă nu reuşesc să-mi mai trag sufletu' să mă ocup şi de ele...

Şi cum să poţi refuza aşa o ofertă? Normal că nu poţi. Aşa că juma' de oră mai târziu mă învârteam prin casă cu un acvariu-n braţe căutându-i un loc potrivit. Ultimu' lucru pe care ni-l spusese vecina înainte de a-i ieşi din curte a fost ceva de genu':
- Kiki e mai rău, dar Miki e blândă... aveţi grijă!

Eu, spun drept, am avut. (Grijă, cum ar veni.) Uca însă a avut altceva -- parte de o muşcătură în pălmiţa-i mică. Aşa am ştiut care-i Kiki şi care-i Miki. (Şi cred că aşa au ştiut şi ele că au stăpâni noi... sau, mă rog, măcar Kiki tre' să fi remarcat diferenţa de gust...)

În fine, chiar şi în faţa acestor mici răutăţi din partea purtătoarelor de carapace, nu ne-am supărat pe ele. Din oareşice motive însă, pare că ele s-au supărat pe noi. Pentru că, de cum au fost lăsate nesupravegheata în curtea din faţa casei, au făcut ce-au făcut şi-au reuşit să se strecoare pe sub poartă (în proces, dând la o parte paravanul pus acolo special pentru a le bloca ieşirea) şi duse au fost. Despre Kiki, nici până-n ziua de azi nu ştim unde a ajuns. Pe Miki însă am găsit-o ascunsă într-o curte din vecini, pe sub nişte crengi. Şi asta în urma unei alerte generale, la care au participat toţi copiii de pe alee pentru mai bine de juma' de oră. Aşa c-a revenit „la bază”, de data asta însă fără a mai primi bilet de voie în curte, nesupravegheată. Va trebui să se mulţumească cu balconul.

Acu', fără Kiki, parcă nici Miki nu mai sună aşa de bine; aşa că am decis să o rebotezăm. (Că tot tre' să ne pregătim pentru năşit ;-)...) I-am spus Ponţi -- şi-aşa i-a rămas numele până-n ziua de azi; şi, credem noi, pentru încă multe alte zile de-acu-nainte.

Cât despre Uca, e încântată de Ponţi. Pentru câteva zile a purtat-o de multe ori afară, pe alee, învelită în poală („să nu-i fie frig”) şi nelăsând pe nicicare dintre copii să se atingă de ea (spre disperarea lor, desigur). Acu', două săptămâni mai târziu, parcă n-o mai scoate atât de des la plimbare, dar e în continuare curioasă de ea şi o urmăreşte pe balcon, o ia în mână şi o pune în diverse locuri prin casă. Un lucru e sigur: are o dexteritate în a o mânui, mult peste cea de care sunt eu în stare. Chit că astăzi s-a ales cu încă o muşcătură, de deget, însă nu la fel de serioasă ca şi precedenta. Cu ocazia asta a înţeles că, totuşi, nu-i bine să deranjezi ţestoasele retrase la odihnă sub pietre. Acu', dac-ar aplica învăţătura şi atunci când mă vede pe mine dormind... :-)

Actualizare (16 august): S-a găsit ţestoasa rătăcită! Era în curtea aceluiaşi vecin în care o găsisem şi pe prima, numai că apucase să se pitulească sub nişte pietroaie; de fapt, după spusele vecinului, era îngropată de-a dreptul în pamint. Noroc că s-a pus el să-şi aranjeze grădina şi săpa pe ici şi colo când a dat peste ţestoasă. Prin urmare, iar avem două ţestoase -- aşa că ar cam trebui să revenim la numele originale... Până la urmă cred că o să le numim "Ponţi Miki" (ţestoasa „liniştită”) şi "Ponţi Kiki" (ţestoasa rătăcită).

Actualizare (sfârşit de august): Numărul ţestoaselor din casă e în continuă creştere -- mai nou avem şi un Bebe Ponţi (sau, pe numele de „botez”: Ponţi Riki), cam jumătate cât palmiţă Mărucăi. Pe aceasta am luat-o cu 10 dolari de la magazinul chinezesc din cartier. (Probabil erau prea mică să o pregătescă pentru supă :-).) Şi, normal, aceasta a devenit instantaneu favorita Mărucăi.

Actualizare (septembrie): Pentru a treia oară ajungem la doi -- numărul de ţestoase de a căror carapace încercăm să avem grijă. Ponţi Riki a dispărut fără urmă, de pe balcon. După fo' câteva zile de căutări prin toată casa (şi împrejurimi) am declarat-o „dispărută-n acţiune”. Cea mai bună teorie avansată până în prezent e că probabil un pescăruş (de care mai vedem, învârtindu-se prin aer) a făcut o scurtă pauză pe balcon, în care i-a propus lui Riki o tură pe la-nălţime. Dacă aşa o fi fost, e limpede că propunerea nu i-a fost refuzată...

Actualizare (noiembrie): O ultimă --sper eu-- schimbare de contor: zero. Le-am dat, la rându-ne, pe Miki şi Kiki. O dată cu venitul frigului le-am adus pe ţestoase în casă, moment la care a devenit evident că apa le-ar trebui schimbată aproape zilnic (şi nu aproximativ săptămânal, cum era până atunci); un efort la care Uca n-a vrut să se înscrie (şi nici alţi amatori nu s-au găsit). Aşa c-am întrebat-o pe Uca dacă s-ar supăra dacă ne despărţim de Ponţi; n-a părut nici încântată, nici supărată de idee. Am căzut de acord că dacă o să vrea cândva să aibă ţestoase, o să facem rost de altele -- da' cu condiţia că o să aibă ea grijă de ele. Până una-alta pare mult mai tentată de ideea îngrijirii unui pui de pisică... hmmm...

Cetera, etcetera...

Când m-a zărit aşteptându-le în mijlocul coridorului imens, a luat-o la fugă spre mine cu scopul precis de a mi se arunca în braţe. Mai nou, aşa face de fiecare dată când mă-ntorc de la lucru şi se-ntâmplă să mă vadă într-un moment în care nici nu e absorbită de vreun joc, nici nu e în mijlocul unei mari supărări cauzate de o căzătură, dispută pe o jucărie cu prietenii de joacă, etc. De data asta însă, eram în pauza de masă, şi mă înţelesem cu Melinda să ne întâlnim toţi trei în apropierea uneia din staţiile de metrou pentru a merge împreună într-o vizită, credeam noi, scurtă.

Şi nici nu am apucat să mă ridic în picioare cu ea în braţe că a şi-nceput să-mi povestească:
- Să vezi, să vezi, că am mers pe-acolo şi era un om, şi omu' cânta cu băţu' la chitară...
- Ohhh, da? Cu băţu' la chitară? Hmmm...

Melinda, care tocmai se apropiase şi ea, a auzit ultimele cuvinte şi s-a prins imediat despre ce era vorba: văzuseră în staţia de metrou un tip cântând la vioară. Cum însă Uca nu e deloc familiară cu vioara, şi-a explicat experienţa în termenii pe care-i cunoştea: un tip cânta, folosindu-se de-un băţ, la un instrument cu corzi. Şi cum singurul instrument cu corzi pe care-l avem prin casă e o chitară mică...

Apropo de cântăreţii din metroul torontonian -- sunt destul de mulţi, şi au o muzică foarte diversă. Mi-a fost dat să aud chitară în acorduri country sau pop-rock, vioară, acordeon pe ritmuri de kazaciok, naiuri peruviene, instrumente cu corzi mânuite de asiatici desprinşi parcă din Karate Kid, şi alţii de care nu-mi amintesc acuma. Orişicât, de multe ori reuşesc să mai spargă puţin din monotonia rutinei mersului cu metroul, şi reusesc să pună câte un zâmbet abia mijit pe feţele multora din cei care-i ascultă.

Şi că veni vorba... cu ceva timp în urmă am citit despre experimentul făcut de Joshua Bell, în cârdăşie cu jurnalişti de la Washington Post, în metroul din capitala americană. Şi din tot articolul acela lung (da' fain) mi-a rămas în minte partea în care se spunea ca din toţi cei care s-au perindat prin zona acordurilor de Stradivarius, un singur grup s-a comportat în mod consistent: copiii, care de fiecare dată s-au oprit şi-au ascultat ("[...] the behavior of one demographic remained absolutely consistent. Every single time a child walked past, he or she tried to stop and watch.").

Uca are aceleaşi instincte -- se opreşte şi-i ascultă, pentru câteva momente, pe cântăreţii din metrou. (Ba chiar s-a şi împrietenit cu căţelul unuia dintre ei.) Ceea ce e obligatoriu să facem şi noi, indiferent de câte minute întârziere s-au adunat deja -- la urma-urmei, nici cei cu care trebuia să ne-ntâlnim nu sunt întotdeauna punctuali :-)...

Şi cum ziceam: cânta cu băţu' la chitară... Hmm, poate ar fi timpu' să vadă Măruca cum arată o orchestră. Şi, la drept vorbind, şi eu pe lângă ea :-). Dacă iasă cu peripeţii, precis o să scriu şi-acilea.