28 noiembrie 2008

Scurt program artistic

Pentru ultima întânire din anul acesta de la „club”, părinţii au fost invitaţi să vină cu un sfert de oră mai repede după odrasle, dacă vor să asiste la un scurt program artistic susţinut de aceştia din urmă.

Cei mai mulţi dintre părinţi au vrut să asiste. Şi cei mai mulţi copii. Unu' dintre ei (nu dăm numeee ;-)) a cântat ce-a cântat, însă după ce-a trecut „dansu' puiului de găină” („the chicken dance”), a decis că e mai interesant să continue „spectacolul” de după o coloană ce se afla în decor. Orşicât, merită măcar menţiunea pentru cel mai original „număr” care nu era-n program :-).

(Okay, am zis că nu dăm nume; da' un indiciu putem da: e-n albastru cu opincuţe roz.)

(Alexandra e prima din dreapta; Thea e a treia din dreapta;  iar Noemi e prima din stânga. Numele celorlalţi „actori” n-a fost înregistrat.)

24 noiembrie 2008

Prima semnătură

Venit-a şi momentul în care Măruca şi-a scris numele. Până acuma a mai scris litere/cifre pe hârtie sau tablă, însă nu ţin minte să-şi fi scris şi numele complet. De data asta a avut un motiv s-o facă.

În pregătirea ultimei întâlniri (din anul acesta) a „clubului de ucenici” (care, până la urmă, a fost referit mai mereu ba ca „şcoală”, ba ca „grădiniţă”), Thea şi Măruca (la sugestia şi cu suportul mămicilor: Simona şi Melinda) au pregătit câte o felicitare de sărbători pentru Mary, Jason şi Tanika. Normal că piticele au fost entuziasmate de idee şi au ţinut neapărat să semneze ele însele. Aşa că, la dictare (şi după un test făcut pe ciornă), Uca a semnat: M... A... R... I... A.

(Din păcate n-avem poză. Era scris tremurat, cu litere de tipar şi parcă pe marginea unei semilune... da' orşicât, e un început.)

19 octombrie 2008

La clubul de mici ucenici

Cu ceva mai bine de o lună în urmă, am înscris-o pe Uca la două activităţi de grup: un cerc de „arts & crafts” (un fel de lucru manual -- adică decupat, lipit, colorat, etc., la care se adaugă cântat, alergat prin sala de sport) şi unul de gimnastică. De vreo trei săptămâni a şi început să meargă.

La cel de gimnastică a fost o dată, s-a uitat la ce se face, şi a zis că nu vrea. Şi n-am mai mers.

La cel'lalt lucrurile nu-s chiar atât de alb-sau-negru. Grupul se întâlneşte de trei ori pe săptămână (luni, miercuri, vineri), câte două ore la fiecare întâlnire (dimineaţa, începând cu ora 9:30), la un centru comunitar din cartier. Sunt trei educatori (Mary, Jason şi Tanika) şi cam 10-15 copii cu vârste între trei şi cinci ani. Dintre prietenii Mărucăi, mai sunt înscrişi Thea şi Alexandra (cu care se joacă aproape zilnic pe alee) şi Naomi (cu care se joacă mai rar, dat fiind că stă olecuţă mai departe).

Părinţii sunt rugaţi să se retragă din sala unde au loc activităţile, ceea ce a provocat o panică majoră în rândul micuţilor la prima întâlnire. Uca n-a făcut excepţie, şi s-a alăturat plânsului în cor. N-au prea contat promisiunile Melindei că o aşteaptă afară (ceea ce, de alfel, a şi făcut). În fine, până la urmă s-au despărţit cu lacrimi în ochi, pentru a se revedea cam la fel două ore mai târziu. După aşa o primă experienţă nu mai eram deloc siguri că o să urmeze o continuare.

Da' a urmat. Şi asta îndeosebi pentru că Thea (vecina şi cea mai bună prietenă a Mărucăi) absentase de la prima întâlnire, aşa că era foarte curioasă să meargă şi a tot insistat să o facă împreună cu Măruca. Aşa că au mers împreună; Uca a plâns din nou, Thea nu. Orşicât, până la sfârşitul întâlnirii s-a instaturat suficient de multă voie bună încât să iasă amândouă cu zâmbetul pe buze (şi fluturând desenele făcute între timp).

Acu', aproape trei săptămâni mai târziu, nu pare să mai fie o tragedie separarea de Melinda. În general, Măruca se bucură de activităţile de la întâlnirile astea, ceea ce o face să vrea să participe la ele. (Când nu vrea, nu merge; s-a-ntâmplat de vreo două ori. Şi e perfect okay să vrea sau să nu vrea.)

Orişicât, Uca-nceput să vorbească (şi) în (aproximativ) engleză cu păpuşile prin casă ("Ooh, don't worry -- mommy's coming back soon!"), să cânte mai mult (a avut succes la ultima tură cu metrou' :-)) şi să vrea să spună la toată lumea de realizările ei din timpul „orelor de clasă”. Ceea ce-nseamnă că probabil o să vrea să-nfrunte geru' iernii în unele dimineţi viitoare. (Programul continuă până în primăvară; după care urmeaza o nouă tură de înscrieri, dacă o să mai fie amatoare.)

Balonaşe


Te prinzi în joc?

12 octombrie 2008

Ghici ghicitoarea mea?


Acalmie de duminică dimineaţa. O-ntreb pe Uca:
"- Vrei să ne jucăm un joc nou?"
"- Da."
"- Ok. Fii atentă, că are nişte reguli simple. Unul din noi se gândeşte la un cuvânt, şi nu spune ce cuvânt e. Iar celălalt pune tot felu' de întrebări celui dintâi în încercarea de a ghici la ce cuvânt s-a gândit. Sună bine?"
"- Da."
"- Bun. Acu' gândeşte-te la un cuvânt."
"- Ăăă... Aurora!" [De la Prinţesa Aurora, frumoasa din pădurea adormită...]
"- Ok, ok, da' ziceam că nu-mi spui ce cuvânt e, ci că o să-ncerc să-l ghicesc eu... Hai, înc-odată -- gândeşte-te la un cuvânt şi nu-mi spune ce cuvânt e."
"- Ok."
"- Te-ai gândit?"
"- Da -- bebe Aurora!"
"- Aaarghh... Păi nu ziceam că nu-mi spui ce cuvânt e? Şi era vorba de un singur cuvânt, nu de două... Uff... Mai încercăm o dată?"
"- Gândeşte-te tu!"
"- Ok, mă gândesc eu atunci... ăăă... m-am gândit!"
"- Ok."

După fo' 10-20 de secunde în care ne uităm unu' la cel'lalt în tăcere -- ea cu o faţă senină şi ochi mari, eu cu o figură din ce în ce mai nerăbdătoare:
"- Acu-ntreabă-mă!"
"- Ce?"
"- Ce vrei tu ca din răspunsurile mele să ghiceşti cuvântu'..."
"- Aaa, okay... Ce cuvânt e?"
"- Aaaaargh..."

Şi ăsta a fost momentu' la care am cedat nervos ;-)... Adicătelea am decis că probabil jocurile bazate pe reguli nu sunt tocmai cele mai potrivite pentru duminică înainte de amiaz'...


ps/ Câteva minute mai târziu, când am mai avut încă o tentativă de a juca jocu', prima întrebare a lui Uca a fost:
"- Plouă?"

O excelentă întrebare de debut, nu-i aşa? :-)

09 octombrie 2008

Plimbarea de seară


"- Ies cu Dodo la plimbare...", e ce mă simt dator să spun când blănosu' mare începe să nu-şi mai găsească locul nici în casă, nici în curtea din faţa casei. Anunţ la care Uca reactionează, de cele mai multe ori, cu un:
"- Vin şi eeeeu! Aşteaptă-mă, tata..."

Şi dacă nu e super-târziu (uneori şi atunci) e musai să aştept. Da' adevăru-i că-mi face plăcere să ies cu Uca (şi Dodo) la plimbarea de seară. De obicei, mergem pe terenul de sport din apropiere, sau --dacă e vreme ploioasă-- facem o tură în jurul complexului de case în care stăm.

Da' cel mai distractiv e când mergem pe t'ren, cum îi spunea Măruca până nu demult (iar acum îi place să mă imite cum o corectam: "- Nu t'ren, ci teeeee-ren!"). Şi asta pentru că, o dată ajunşi acolo, îl pot lăsa pe Dodo din lesă să zburde fericit (spre deosebire de alergătorii care se-ntimplă să fie atunci în plin proces de ars calorii, şi care brusc îşi descoperă resurse nebănuite, acompaniate de priviri disperato-încruntate aruncate în direcţia mea) şi mă pot dedica în întregime jocului cu Uca.

Care joc e o combinaţie aleatoare de:
  • alergat de la o poartă la alta, sport la care eu sunt obligat (prin contract) să ajung întotdeauna pe locul doi, dacă se poate la o lungime de nas de mai rapida Măruca :-),
  • alergat de la o poartă până la prăbuşirea finală, având în spinare anterior pomenita vitezistă care acum simte nevoia unei bine-meritate pauze (activă) odihnitoare,
  • făcut "casteluţe" în ţărâna/zgura de pe pista de alergare,
  • învârtit iute-iute pe loc drept, pînă t'renu' începe să se-ncline şi să ne basculeze în iarbă,
  • (dacă e-ntuneric) stat pe spate-n gazon cu ochii împlântaţi în cer şi dând concurs care descoperă cea mai luminoasă stea, sau explicând cine a mâncat din Lună,
  • (dacă e lumină) alergat după umbre şi sărit cu ambele picioare pe ele într-o tentativă (până acum mereu eşuată) de a împlânta o dată umbra-n pământ,
  • ... şi cine mai ştie ce alte ghiduşii d-astea care acum nu-mi mai vin în minte.

Oricum, cert este că atât Uca cât şi eu (sigur şi Dodo, mai puţin sigur restul lumii) ne distrăm de minune. Cam după juma' de ceas ne dăm bătuţi şi ne hotărâm s-o luăm spre casă, moment la care Uca începe să caute prin iarbă câte o floricică de trifoi sau păpădie („pentru mama”), pe care apoi mi-o dă să o ţin eu când ajungem în dreptul „pietrei lui Ariel” (un bolovan mai mare, ce seamănă binişor cu stânca pe care stă Micuţa Sirenă -- vezi detaliile de pe perete), de pe care e obligatoriu să sară („de trei ori, că şi eu tot trei ani am”) dacă se poate direct în braţele mele (treaba mea ce fac cu patrupedu' care trage ca apucatu' la văzu' altor semeni de-ai săi aflaţi în plină plimbare de seară).

Ehh, şi când ajungem acasă, eu sigur istovit şi tentat să scot limba precum Dodo (care nu pierde nici o clipită şi începe să lipăie în blidu' cu apă, după care nu vreţi să ştiţi cum îi şiroieşte de pe botic de jur-împrejur), Uca se grăbeşte să dea buzna înăuntru şi să anunţe:
"- Am venit, mamaaa!"

După care are loc tradiţionalul „schimb de fanioane”: floricica culeasă în parc pentru paharu' cu lapte (mixat cu biscuiţi şi banană) încălzit, ce o aşteaptă pregătit. Şi care se serveşte, de regulă, vizionând (a mia oară) aventurile lui Tinker Bell, Ariel, Mariposa, Mulan, sau cine mai ştie cine...

05 septembrie 2008

Şcoala, o primă „întâlnire”


"- Tati, eu când o să cresc mai mare o să mă duc la şcoală, bine?"

Asta e ce mi-a spus Măruca în zori, când mă conducea pe alee înainte să plec la lucru. (Dacă se trezeşte înainte să plec, cam vrea să mă conducă puţin, împreună cu Melinda şi, uneori, Dodo. Ăsta e, de fapt, compromisul la care ajungem plecând de la cererile ei de a o lua la lucru cu mine.) Mi-s destul de sigur că aşa o declaraţie ar fi făcut pe mulţi părinţi fericiţi. Pe mine însă, hmmm, m-a pus pe gânduri...

Problema mea este că nu sunt deloc încântat de metodele aplicate în şcoli în vederea educării copiilor. Să nu se-nţeleagă greşit, sunt clar în favoarea învăţatului de către copii (şi nu numai) a cât mai multor lucruri; însă la fel de clar sunt şi împotriva învăţatului sub presiunea pedepselor sau a recompenselor, adică exact stilul practicat în şcoli.

În ultimii câţiva ani am citit destul de multe despre cum altfel decât la şcoală poţi căpăta o educaţie; ei bine, din ce-am citit, cel mai şi cel mai mult cred că mi s-ar fi potrivit ceea ce vorbitorii de limbă engleză numesc „unschooling”. (Şi care în limba română probabil că s-ar traduce cel mai bine prin „neşcolire”, în sensul de neinstituţionalizare, ne-trimitere la şcoală.) Foarte pe scurt, e vorba de o metodă prin care copilul (cel care învaţă) este în cea mai mare măsură în control a ceea ce face pentru a învăţa -- el decide ce, când, cât şi cum învaţă. Singurele dependenţe pe care le are sunt cele date de accesul la resurse (i.e. accesul la Internet trebuie aranjat cumva, biblioteca la fel, clubul de paraşutism, balet, teatru, excursii, etc. toate astea sunt lucruri pentru care trebuie plătit şi/sau făcut diverse demersuri pentru a fi obţinute; ei bine, finanţarea şi demersurile necesare nu sunt neapărat sarcina celui care învaţă; dar ar putea fi). Aflându-se în control a ceea ce învaţă, şi având suficient de multe resurse la dispoziţie şi expunere la diverse "provocări", copilul îşi va alege singur subiectele pe care să le studieze, şi tot singur va decide şi până la ce nivel le va studia (superficial, avansat, expert, etc.). Şi dat fiind că studiul este dictat în totalitate de propria-i curiozitate şi interes e de presupus că ceea ce va învăţa îi va rămâne bine fixat în bagajul de cunoştinţe. (Spre deosebire de şcoală, unde învăţatul sub şantaj nu îţi dă nici o motivaţie să vrei să-ţi aminteşti ceea ce ai studiat. Adică ceea ce foarte uşor se poate observa la generaţiile de absolvenţi de şcoli de pretutindeni.)

Toate bune şi frumoase, mai puţin un aspect: neşcolitul acesta e o metodă care mă atrage pe mine (şi cred că mi-ar fi venit ca o mănuşă în copilărie), lucru pe care nu l-aş putea spune şi despre Măruca. În fapt, nu am nici cea mai vagă idee care îi sunt preferinţele în materie de metode de învăţat. Până acum, ceea ce a învăţat a învăţat prin imitare şi prin joc. Nu am insistat niciodată cu impunerea unui program de studiu sau ceva de genul acesta. Dacă s-a arătat interesată de un subiect oarecare şi am putut careva dintre noi să o lămurim a fost foarte bine, dacă nu iarăşi bine a fost. Nu i-am dat niciodată o ciocolată în plus şi nici nu i-am luat vreuna în cazul în care a învăţat sau n-a învăţat o chestie oarecare. Dacă a învăţat ceva e pentru că a vrut s-o facă, nu pentru că am obligat-o sau recompensat-o noi, părinţii, în vreun fel. Şi pînă acum, aş zice că s-a dovedit a fi un student destul de bunicel.

Întrebarea e: la ce să ne aşteptăm de acum înainte?

E clar că a început să fie conştientă că există un loc căruia îi spune „şcoală”, şi că acolo merg copiii de la un moment dat. (Asta cred că se datorează faptului că din grupul ei de prieteni au început să mearga şi la şcoală, şi deci a avut şansa de a asista la discuţii în care se discută despre şcoală.) Cumva, a prins ideea că şi ea va trebui să meargă la şcoală. (Cam presupun că aşa i-o fi spus fie careva din prietenii ei de joacă, fie părinţii acestora, când o fi cerut să meargă şi ea la şcoală împreună cu ei. În definitiv, îmi cere şi mie să o iau cu mine la lucru, vă amintiţi? Aşa că precis şi-a dorit să facă şi ce fac cei care merg la şcoală...)

Partea asupra căreia sigur are o impresie greşită e cea cu „va trebui” -- atâta vreme cât o să locuim într-o ţară în care şcolitul acasă este o opţiune legală (cum este cazul Canadei; nu şi a României, din păcate), şi câtă vreme o să ne permitem (noi, părinţii) să-i asigurăm un mediu de studiu propice acasă, ei bine, nu va trebui să meargă la şcoală.

Şi cu asta am lămurit partea de obligativitate.

Pe de altă parte însă, după ce am tot cugetat şi discutat cu Melinda, am ajuns la concluzia că nici ne-mersul la şcoală nu o să fie o chestie obligatorie. Cu alte cuvinte, dacă va vrea să meargă la şcoală (cum, la modul foarte nevinovat, şi-a anunţat pentru întâia oară intenţia în zorii zilei), ei bine, o va putea face. N-am să mă opun, şi nici măcar n-am de gând să-i subminez determinarea. Ce am de gând să fac e să-i povestesc la un moment dat despre experienţa mea din şcoli (care la modul succint s-ar putea reduce la „nu-i mare brânză”), după care să o las singură să aleagă ce crede că i s-ar potrivi mai bine.

Ce va alege? Nu ştiu. Cam bănui că o să vrea să imite grupul din care face parte şi că, deci, într-o primă fază o să vrea să meargă la şcoală. Da' mai bănui şi că la un moment dat o să-şi dea singură seama de ineficienţa metodelor practicate în şcoli şi o să vrea să iasă din sistem. Ei bine, în ceea ce ne priveşte (pe noi, părinţii ei) avem de gând să-i oferim suportul necesar în ambele momente. De fapt, chiar mai mult de-atât -- din punctul nostru de vedere e okay să alterneze mersul cu ne-meresul la şcoală de câte ori va dori să o facă.

Cel puţin acesta ne e planul pe moment. Şi, dat fiind că am tot cugetat la el în ultimii câţiva ani, nu cred că o să-l schimbăm degrabă. Poate chiar niciodată.