Ziua independenţei (una dintre ele)

Acu' vreo două zile, dimineaţa. De fapt, mai către amiaz', aşa... (orice cocoş cu conştiinţă trebuie că-şi va fi dat duhul pe la acea oră dac-ar fi stat pe gard până să mă vadă mişcând.) Cu ochii încă cârpiţi, mă arunc în şoşoni, trag şuba pe spinare şi ies cu patrupedul cel mare la plimbare. (De fapt, mai corect ar fi să spun că Dodo a ieşit la măsurat aleea dintr-un capet în cel'lalt, în timp ce eu la târât cam pe jumătate din aceeaşi distanţă.)

Restul trupei încă visa frumos, îngrămădiţi unii-n alţii.

Întors, pun ceaiu' la-ncălzit (tehnologia cafelei părea complicată încă pentru neuronii mei năuci) şi mă aşez să verific poşta electronică, când aud nişte paşi uşurei coborând pe scară. Era Măruca.

- Te-ai trezit şi tu?...

- Tada! Surpriză...

- Oh, da, credeam că o să mai dormi o vreme...

- Nuuu, am vrut să-ţi fac o surpriză că m-am îmbrăcat singură.

Aşa şi era. Pantaloni, bluziţă, şosete şi botoşeii pe care de obicei refuză să-i încalţe, toţi erau parte din ţinută. Şi toate păreau să fie purtate corect (i.e. nu cu eticheta-n faţă, nu cu stângu-n dreptu', etc.), chestie care nici mie nu prea-mi iasă decât cam în jumătate din încercări :-).

- Ohh... adică mama nu te-a ajutat deloc?

- Nuuu... Mama doarme şi n-am vrut s-o trezesc...

- Uau! Surpriză de surpriză...

* * *

Schimbările din ultimele săptămâni pe care le observ la Uca îmi par că se încadrează cu precădere în categoria „tentative de independenţă”.

Nu mai ţine neapărat să mai fie cineva cu ea când se joacă (preferă, totuşi, compania copiilor de vârstă apropiată: Thea, Alexandra, Lara,...). Uneori merge singură în camera de joacă şi-şi imaginează tot felul de scenarii cu păpuşile sau diversele jucării de pe acolo. Vorbeşte cu ele, „joacă” mai multe roluri în dialoguri destul de lungi dar spontane, inventează nume, trece din română în engleză şi-napoi, etc.

Când am mai ajuns pe la biblioteca publică a fugit repede în barca din colţul copiilor, s-a instalat confortabil pe jos lângă nişte rafturi burduşite cu cărţi pline de imagini, şi a „citit” de una singură preţ de vreo 15-20 de minute înainte de a ne căuta şi a ne ruga să-i citim şi noi (cuvintele), pentru că ea a citit deja toate pozele.

Când foloseşte toaleta nu mai ţine neapărat să ne înştiinţeze sau să o însoţim. A-nceput şi să-nchidă uşa în urma ei (lucru pe care nu l-a făcut niciodată până recent), uneori chiar cu zăvorul care blochează deschiderea ei din exterior. (Lucru care pe mine unu' m-a făcut să mă gândesc la cum ar fi cu transportul de uşi de la Home Depot până acasă, asta în cazul în care nu s-a prins cum e partea cu deszăvorâtul uşii... temeri nefondate, până la urmă :-).)

Noaptea a-nceput să se trezească singură când are nevoie de o vizită la baie. Până acum vreo câteva săptămâni, începând de prin primăvară (când a decis să renunţăm la „pampi”), o duceam în braţe de câteva ori pe noapte, pentru că nu era-n stare să stea singură-n picioare. Acum se trezeşte, se ridică-n fund în mijlocul patului, mă înştiinţează şi pe mine care-i problema (deh, unde-i grija aia la netulburatul somnului? nu par să mă calific încă :-)), după care merge fain-frumos singură şi-şi rezolvă treaba.

(Apropo de renunţatul la pampers pe timp de noapte, nu am scris despre episodul ăsta, da' ce a convins-o a fost argumentul economic -- aceeaşi bani cu care se pot cumpăra cutii cu pampers ar fi putut fi folosiţi pentru cumpăratul de cutii cu păpuşi, sau pantofi, sau-sau-sau... cumva, i s-a părut atât de logică explicaţia încât a decis pe loc, în magazin, ca cutia cu pampers pe care o pusesem în coş să fie ultima investiţie în domeniu. Şi aşa a fost. Încă mai avem jumătate din ea.)

Încă nu-i iasă toate de una singură (fermoarele, bunăoară; închisul lor continuă să fie o sursă de frustrare) şi nu-şi bate prea mult capul înainte de a cere ajutor (uneori pe un ton de comandant suprem). Dar orşicât, e pe drumul bun.

* * *

An nou fericit, tuturor!

La patinoar

Am fi vrut să mergem ieri seară -- la patinoarul de la centrul comunitar din apropiere (singurul convenabil ca distanţă de locul unde stăm). Doar că atunci când am ajuns am aflat că seara era rezervată pentru partide de hochei între diverse echipe de copii. Aşa că am stat şi noi pe margine şi am privit vreme de vreun ceas (timp în care Măruca s-a tot minunat de cum alunecă, pică, se ridică şi alunecă din nou copiii pe gheaţă), după care am luat drumul călduricii de acasă.

În seara asta când s-a întors Melinda din tura de seară cu Dodo a anunţat de la intrare:

- Mergem la patinoar.

M-am mirat olecuţă, pentru că ţineam minte că programul afişat la patinoar nu includea miercuri seara, da' m-am lămurit iute când a completat că-i vorba nu de patinoarul cu pricina, ci de cel natural format pe pista de alergare din jurul terenului pe care-l ducem seara, de regulă, pe Dodo. (Şi pe care alerga Uca la un moment dat, aproape seară de seară, în timpul verii.)

Zilele astea a fost ba peste, ba sub zero grade (Celsius), aşa că zăpada (prima din iarna asta) care a căzut săptămâna trecută a apucat să se topească în bună parte (nu înainte de a avea parte de o partidă de săniuş pe cinste, peste weekend), pentru ca acum să reîngheţe sub formă de „oglindă” pe anterior pomenita pistă de alergare.

Aşa că ne-am aruncat în cele mai groase haine avute la-ndemână şi-am mers cu toţii (mai puţin Veve, care preferă să facă iarna în bârlog, ca ursul) la patinat. Pentru Uca era prima oară când se vedea cu patine de gheaţă în picioare (a mai încercat cu role, peste vară, dar nu prea a prins-o) şi abia aştepta să vadă cum este.

Ehh, a fost mai greu decât se aştepta. Pentru că primele minute efectiv nu reuşea să-şi menţină echilibrul nicicum, şi statea agăţată în permanenţă de mine sau Melinda. După ce-a picat de vreo două ori însă, a prins parcă niţel curaj. Aşa că ultima juma' de oră a fost mai mult singură, chit că nu se avânta decât în „pasul melcului”.

Una peste alta, se pare că i-a plăcut dat fiind că a răspuns cu un DAAA! mare la-ntrebarea:

- No, mai mergem şi-aldat'?

Ceea ce vă dorim şi vouă :-)...

It's sad...

Ieri seară, din una-n alta am ajuns să vorbim şi despre grădiniţă puţin. O parte a dialogului a fost cam aşa:

- Pe mine nu m-a certat niciodată Mrs. Lavazzado ^[1], pentru că eu sunt cuminte.

- Da' a certat pe cineva?

- Pe Elisha.

- De ce?

- Păi nu ascultă... Ea nu tace când ne spune să facem linişte şi nu ridică mâna ca să vorbească...

- Hmm... Da' tu pe mine m-ai văzut de multe ori ridicând mâna când vreau să vorbesc?

- Nu, da' la şcoală e altfel... tu nu ştii, măi tata!

- Nuuu, nu ştiu...

- Şi după ce a certat-o a pus-o să stea pe scaunul de time-out ^[2].

- Da? Hmm... Şi tu ce crezi? E corect sau nu e corect ce a făcut educatoarea cu Elisha?

- It's sad... ^[3]

Nici eu n-aş şti s-o spun mai bine de-atât.

---

[1] Mrs. Lavazzado este educatoarea clasei.
[2] Echivalentul „scăunelului ruşinii”.
[3] În traducere: „E trist...”

Boticuţa lu' Moşu'

În ajun, întru ridicarea emoţiilor aşteptării, i-am povestit Mărucăi cum mie Moşul aista pre nume Nicolae nu uita niciodată să-mi aducă şi o boticuţă (aka nuieluşă), indiferent de cât de bine-mi spălam bocancii cu o seară-nainte. Ca de obicei când îmi povestesc amintirile copilăriei, Uca a ascultat atentă, clipocind din ochi cu interes.

Partea faină a poveştii avea să vină la îmbrăcatul pijamalei când, după o adâncă cugetare, Uca i-a spus Melindei:

- Lasă, mama, nu-i nimic dacă ne-aduce Moşu' baticuţe. O să le purtăm... asta e!

De data asta se pare că Moşu' n-a adus, dar pentru la anu' cred că e o idee demnă de luat în seamă (se-aude, Moşule?).

Mesaj de la Moşu'

Şi-a trimis Moşu' buzduganu' (în engleză) înainte... tare s-a mai minunat Uca de unde ştia câţi ani are şi unde stă... oricum, la sfârşit îi făcea cu mâna şi-i ura de bine. După care a vrut să-l revadă de vreo două ori.

ps/ Am adunat şi eu în desagă o mulţime de mici chestii care aş fi vrut să le pun pe blog acilea... da' m-am cam lăsat pe tânjală de-un timp... să văd ce-mi mai amintes şi poate reuşesc câte ceva zilele următoare.

Grădiniţă, te iubim!

„Va fi mai interesant decât crezi tu!” -- e ce mi-a spus Uca, ieri, la telefon, după ce se-ntorsese de la grădiniţă, unde fusese cu Melinda pentru a se înscrie. Nu ştiu dacă fraza asta a prins-o de pe la alţii sau chiar e propria-i creaţie, însă redă perfect aşteptările noastre (ale ei şi ale mele) vizavi de subiectul în chestiune.

Şi aşa se face că-n dimineaţa zilei de azi, Măruca s-a alăturat prietenelor sale de-o viaţă --Thea şi Alexandra-- şi-mpreună au purces spre şcoală. De fapt, grădiniţă (doar că aceasta e găzduită în clădirea unei şcoli catolice, St. Matthias), pentru că toate trei sunt înscrise la „grupa mică” (Junior Kindergarten).
(În imagine, de la stânga la dreapta: Uca, Thea, Alexandra şi Lara -- pe alee, în drum spre grădiniţă. Lara le conduce doar.)

Thea şi Alexandra au deja vreo cinci săptămâni „vechime”, timp în care Uca ne-a tot spus c-ar vrea şi ea să meargă cu ele, să se joace acolo împreună. Am încercat să-i spun că, cel mai probabil, joaca va să vină la pachet cu alte cele (diverse reguli şi activităţi care nu neapărat au să fie pe placul ei), dar n-am avut cu cine discuta -- era mult prea excitată de posibilitatea de a se juca cu copii încă şi mai mult decât o făcea până acum (adicătelea ore bune, zilnic).

Prin urmare, timp de cinci zile pe săptămână, începând de la 8:30 dimineaţa, pentru două ore şi jumătate, Uca are program de joacă cu copiii la grădiniţă. Or', cel puțin, aşa crede ea -- şi la fel sper şi eu.

Jocuri cu cuvinte

În ultima vreme îmi pare că Uca desluşeşte tot mai bine „mecanica” cuvintelor; probabil că de la joacă i se trage.

Mai prin vară, din când în când, mă băgam uneori în discuţiile găştii de pe alee prefăcându-mă că nu-nţeleg câte un cuvânt:

- ... şi am păpat căpşune.

- Ce? Păşcune?

- Nu, căpşune.

- Şăpcune?!?

- Nuuu! Căpşuneee...

- Ahaaa... Năcşpune... am înţeles acum...

- NUUU! CĂPŞUNEEE!

- Ha? Nu pricep... cu ce literă-ncepe?

Şi aci începeau să-şi dea cu presupusul, nu întotdeauna fiind cu toate de aceeaşi părere (nici între ele, nici în raport cu mine).

După un timp s-au prins, şi le vedeam cum repetau cuvântul ca pentru ele încercând să se prindă care e prima literă. Fără ca asta să însemne că renunţau la partea de spectacol şi corectarea mea repetată, de regulă încheiată cu diagnosticul: „Tu nu ştii nimica!” :-)

Mai recent am început să ne jucăm „Fazan” ('au cel puţin aşa-i spuneam pe vremea copilăriei mele), în varianta spusului de orice cuvinte care încep cu o literă oarecare. Îi place jocul la Uca, chit că cel puţin primele dăţi îl juca la modul: căutat prin memorie, găsit un cuvânt interesant, desluşit cu ce literă începe -- este litera cu care tocmai se joacă? atunci spus cuvântul cu o mimică de „Eureka!” iradiind de jur-împrejur; nu este litera cu care se juca până atunci? declarat că tocmai s-a trecut la o nouă literă, şi anunţat cuvântul cu aceeaşi mimică de descoperitor. Aşa că de foarte multe ori fiecare din noi apucam să spunem fix câte un cuvânt începând cu o literă, înainte de a trece la altă literă. În seara asta însă i-am spus că nu mă mai joc dacă nu stăm măcar pentru trei cuvinte fiecare la aceeaşi literă, şi-a acceptat fără proteste majore. Aşa c-am ţinut scoruri cu degetele de la ambele mâini, motiv numa' bun şi pentru câteva operaţii matematice simple („... am spus două cuvinte, mai am unul şi gata, trecem la...”).

Pe urmă s-a-ntâmplat să ne jucăm şi cu desenatul la tablă, fază la care eu de obicei mă declar anti-talent la reproduceri de pisici, câini şi alte patrupede cu blană, şi încep fie să pictez triunghiuri, romburi, etc., fie să scriu cuvinte oarecare. De vreo două ori în ultimele seri a prins-o şi pe Uca scrisul meu de cuvinte şi chiar încerca să le citească. Zice mai întâi fiecare literă în parte, rar („p... i... s... i... c... ă...”); după care încearcă să le lege, adică să spună puţin mai repede, dar nu mai mult de două-trei litere o dată („pi... si... c...ă... că...”); după care repetă bucăţele din precedentele „silabe” şi încearcă să le lege cu ceva cuvânt care-i este familiar. Cuvintele mai scurte (cap, masă, pat) le prinde de regulă; cele ceva mai lungi nu întotdeauna (floare, pisică -- au fost okay; tavan însă i-a ieşit vană, pentru că „van” a fost ultima chestie pe care o tot repeta).

Cu scrisul e încă destul de timidă. Cam are idee cum se fac majoritatea literelor (de tipar) -- le desenează însă disproporţionate unele în raport cu celelalte; uneori „în oglindă”. Când încearcă să scrie un cuvânt, repetă cuvântul cu voce tare, după care scrie prima literă pe care o prinde din cuvânt şi care i se pare că nu a scris-o deja. Aproape întotdeauna prinde doar consoanele; vocalele doar la capetele cuvântului. Prin urmare, „MARIA” e „MRA”, ş.a.m.d.

Orişicât, mie unu' îmi plac jocurile astea, motiv pentru care ne-a prins şi miezul nopţii jucându-ne. (Care miez de noapte a apărut de vreo două ori în discuţiile despre desluşitul ceasului, aşa că părea oarecum natural să-l şi constatăm „în direct”, nu?)

ps/ Nu demult:

- Okay, mergem la culcare acuma?

- Da-mi citeşti o carte?

- Mmm... eu?

- Da. Că tu eşti cititor.

- Păi şi tu ce eşti?

- Eu sunt jucător.

- Okay. Păi atunci e limpede cine ce are de făcut... :-)