Ciuri

"Avem o păsărică la geam!", mi-a spus Melinda în timp ce eram opriţi la un semafor. Tocmai verificase dacă Măruca mai doarme în scăunelul ei din spate --mai dormea--, când a zărit un puiuţ de vrabie agăţat cu disperare de îmbinarea dintre geam şi portieră. În exteriorul maşinii. Privea cam disperat de jur-mprejur şi nu părea să vrea să-şi dea drumul de acolo. Aşa că a coborât Melinda din maşină şi l-a dezlipit de acolo, luându-l cu noi înăuntru. Măcar nu trebuia să mai stea în cele 40+ grade care se simţeau ca fiind afară.

Cinci minute mai târziu, când ne-am oprit în garaj, primul lucru pe care l-a văzut Măruca când a deschis ochii a fost, desigur, vrăbiuţa. N-a chiar înţeles care-i treaba cu ea, dar a părut să-i placă ideea.

Alte cinci minute mai târziu, atât Măruca cât şi Melinda se întreceau care ce să-i mai ofere vrăbiuţei. Lui "Ciuri", căci de p-acu' trebuia să aibă un nume. Aşa că au început să-i pună prin preajmă firmituri de pâine, apă, seminţe de floarea soarelui (descojite). Uca nu mai contenea din exclamaţii de genu': "Iuuuuui, ce micuţă e...!".

După ce-a păpat câteva seminţe, a băut puţină apă şi a făcut o tură de recunoaştere prin camera de zi, Ciuri a devenit ocupaţia principală a Mărucăi pentru următoarea oră sau aşa. A fost plimbată cu cărucioarele de papuşi, prezentate toate camerele din căsuţa de joacă, dusă în mână, pe deget, pe umăr, etc. Desigur, la fiecare două minute Uca anunţa: "Mama! Tata! Uite ce face Ciuri!"

Într-un final, pe când afară începeau să se adune norii de ploaie, i-am spus Mărucăi că trebuie să o ducem pe Ciuri înapoi de unde am luat-o, căci probabil mămica ei o caută acuma, ca nu cumva să o prindă ploaia. Ar fi vrut să se mai joace cu ea, dar a înteles şi justeţea argumentului :-). Aşa că am făcut repede un drum înapoi, până în apropierea semaforului unde s-a agăţat de maşina noastră, unde a fost lăsată să zboare repede într-o tufă din care mai ciripeau alte zeci de surate.

Acu', două zile mai târziu, Măruca încă mai întreabă de Ciuri şi parcă e tot mai atentă la păsărelele din jur. Aşa că ideea de papagal a revenit pe tapet... errr, da' când îmi amintesc cu cât jind îl urmărea pe Paco (peruşu' alb-albastru pe care l-am avut cândva) motanul nostru fioros (Veve), parcă aş pune un veto de-mpotrivire. (Apropo, pe tot parcursu' vizitei lui Ciuri, Veve nu şi-a arătat coada prin zonă. Probabil că sforăia de zor în dormitor şi musteţele-i bătrâne n-au mai prins mirosu' de zburătoare...)

Cine-i şefu'?

Acu' două seri, la întoarcerea de la plimbarea de seară cu Dodo m-am pus să ud puţin grădiniţa din faţa casei. Era-ntuneric deja, însă asta n-a-mpiedicat-o pe Uca să declare că vrea să mă ajute, aşa că a venit fuga-fuguţa lângă mine, desculţă şi în pijamaua "de vară" (tricou şi pantalon scurt, subţiri). N-am avut nimic împotrivă, aşa că i-am întins furtunu' şi i-am arătat cum trebuie să-l ţină ca să nu se închidă pârghia care deschide apa şi să-i prindă careva degeţel în procesul de închidere. A zis "okay", după care a început să ţintească cu jetul de apă aproximativ în aceeaşi direcţie în care udasem şi eu înainte. Şi, evident, când încercam să-i sugerez că poate ar mai trebui udat puţin în colţu' cutare sau cutare, îmi răspundea:
- Da' şi aici trebuie udat puţin...

Unde aici era locul pe care-l uda în momentul respectiv. (Şi puteam să nu-i dau dreptate? Nu puteam...)

După ce m-am asigurat c-a-nţeles că nu trebuie neapărat să ude şi grădina vecinei, şi nici pe rarii trecători de pe alee (tocmai trecuseră doi copii care au zis un "That's okay..." la scuzele mele precipitate de precipitaţiile cu care i-a binecuvântat Măruca), am lăsat-o să se desfăşoare după cum consideră de cuviinţă şi am plecat să duc gunoiu'. Normal că 10 secunde mai târziu am auzit o declaraţie de ajutor şi în ce priveşte această activitate gospodărească, aşa că pe lângă Dodo (care deobicei mă însoţeşte până la capătul aleii, unde e locul de depozitare a gunoaielor) am avut şi un însoţitor desculţ pe traseu.

La revenirea în curte am declarat că preiau eu partea de final a udatului în grădină aşa că am pus hotărât mâna pe furtunu' uitat în mijlocu' grădinii şi am dat să transform declaraţia în faptă. Ceea ce s-a şi-ntimplat fo' câteva minute până când iarăşi am auzit o declaraţie de ajutor (cre' că am parte de mai multe astfel de declaraţii decât au reprezentanţii statelor africane la ONU). De data asta însă am încercat o opoziţie:
- Uca, trebuie să şi gătăm de udat, aşa că o să ud eu acuma...

Un argument insuficient, se pare. Căci imediat am auzit:
- Da' şi Uca ştie să ude...
- Ştiu că ştie, da' acum aş vrea să ud eu, totuşi...

Moment la care mi-a servit argumentul final:
- Da' Uca-i şefu', aşa că Uca o să ude...

Până la momentu' respectiv, sincer, nu auzisem de Uca să spună despre ea decât că e mică şi că nu ştie (mai ales atunci când trebuiau strânse jucăriile împrăştiate prin toată casa). Aşa că afirmarea asta de autoritate m-a luat prin surprindere; mai c-am scăpat furtunu' din mână. Orşicât, n-am mai fost în stare să opun rezistenţă tumultului de voinţă în desfăşurare... Aşa c-am luat un loc pe treapta din faţa uşii de intrare şi am aşteptat cele două minute necesare trecerii entuziasmului pruncului ucenic.


ps/ Până în zori, normal c-a dat o mână de ajutor şi Natura, blagoslonvindu-ne cu o ploaie de vară scurtă şi bine ţintită...

Doina -- 4 ani!

La Mulţi Ani, Doina!


ps/ Pe tablă: a se citi "31" în loc de "30". Greşeala fotografului, care nu se pricepe aşa bine la PhotShop ca să corecteze problema :-/...

Momentul potrivit

Uca îmi pare că are un temperament mai precaut, mai domol (deh, ce putea să iasă dintr-o combinaţie de bănăţean cu ardelean? :-)). Nu se prea avântă imediat ce vede ceva nou, preferă să-i lase pe alţii să încerce mai întâi. Deasemenea, nu se dă-n lături de la a admite că-i e frică atunci când e nesigură pe ceva. După cum, după reguli numai de ea ştiute, nu-i e teamă să încerce unele lucruri pe care anterior le declarase prea riscante.

O dovadă în acest sens am avut în seara aceasta în parc. Unul din "aparatele" de joacă e o spirală de fier, înaltă de vreo doi metri jumate, a cărei bucle sunt sudate pe o bară verticală; de la înălţimea de vreo doi metri, de pe spirală se poate trece direct pe un poduleţ de lemn, totul făcând parte dintr-un ansamblu mai complex cu tobogane, cauciucuri suspendate şi alte stimulente pentru joaca copiilor.

Când am ajuns în parc, Uca şi-a început rutina obişnuită, de coborât pe unul din toboganuri. Apoi, s-a oprit lângă spirala de care spuneam mai sus şi a început să se caţere pe ea. Nu la modul cum o fac alpiniştii, pieptiş în sus, ci --aşa cum mă văzuse pe mine mai cu vreo câteva săptămâni în urmă-- mergând de-a latul pe spirală, din aproape în aproape, ţinându-se cu mâinile de buclele spiralei de mai sus. La început, a făcut doar câţiva paşi, până la prima joncţiune dintre spirală şi bara de care era sudată. Nu era la o înălţime mai mare de 20cm. Şi-a testat apoi papucii, cât de uşor alunecă (a declarat că-i alunecă foarte uşor, deşi nu cred că era aşa, doar aveau talpa de gumă, fiind foarte maleabili -- un fel de opincuţe de balet numai cu talpă mai groasă; şi mai coloraţi). Apoi a sărit jos, a strigat la mine că trebuie să-mi arate ceva important, şi a reluat exerciţiul. L-a mai făcut de câteva ori, asigurându-se că are un spectator fidel: pe mine. După care a încercat câţiva paşi mai departe, în sus pe spirală. A sărit jos de-acolo, de pe la vreo 40-50cm, în nisipul de dedesubt. I-am zis că o variantă şi mai bună ar fi dacă în loc să sară de la punctul în care ajunge, s-ar întoarce înapoi pe spirală, în sens invers. A zis că nu, că e prea greu, că e micuţă şi nu ştie... în fine, scuzele obişnuite cu care răspunde de regulă atunci când are de-a face cu o propunere care nu i se pare prea bună. Da' ideea a prins-o, şi a şi-ncercat-o câteva minute mai târziu, când mai progresase puţin pe spirală în sus. Şi tot mergând în sus şi-n jos pe spirală, încercând mereu doi-trei paşi în plus, mai lăsând şi pe alţi copii care erau prin preajmă şi ţinând apoi neapărat să le arate cum ştie ea să facă, în cam vreo oră de când a început toată treaba a fost în stare să se urce până la nivelul de unde a trecut pe poduleţul de lemn -- la vreo 2m înălţime. În tot acest timp, singurul sfat pe care i l-am mai dat a fost ca atâta timp cât se ţine bine cu mâinile de ceva, nu e nici o problemă dacă-i mai alunecă unul din picioare, pentru că o să se poată ţine în mâini la o adică. I-a plăcut ideea, şi mi-a repetat-o de câteva ori când se afla la înălţime mai mare şi parcă vroia să-şi facă curaj să meargă încă mai departe. Apoi, de pe poduleţul de lemn pe care a ajuns (în culmea fericirii) a mers până în dreptul cauciucurilor suspendate, le-a cântărit bine din priviri şi, în ciuda sfatului pe care începusem să i-l dau ("Dacă vrei să-ncerci cauciucurile, trebuie mai întâi să te prinzi cu o mână de unul din lanţuri, apoi să pui un picior pe cauciuc, apoi..."), a declarat brusc că-i e frică, a făcut stânga-mprejur şi s-a dus hotărâta la toboganul cu care-şi începuse zbenguiala-n parc.

Lungă poveste, nu-i aşa? :-) În fine, ce vroiam de fapt să spun e că eu cred că-i important să-i lăsăm pe copii să-şi aleagă ei momentul la care se simt pregătiţi să accepte micile provocări cu care se-ntâlnesc în viaţa de zi cu zi. Unii au să se simtă pregătiţi mai devreme, alţii mai târziu; unii au un temperament mai îndrăzneţ, alţii mai reţinut; ş.a.m.d. Dar cu toţii se vor simţi la un moment dat pregătiţi să facă cei câţiva mici paşi suplimentari pe care nu au avut curajul să-i facă până atunci. Important, cred, e ca ei să decidă când îi fac.

Mesagerie vocală

"Ciao tataaa... Sînt Ucaaa... Te sun mai târziu... Ciao!"

Din câte ştiu, acesta ar trebui să fie primul mesaj vocal lăsat de Uca. Toate au un început...

Poate fi şi auzit. (Dar nu ştiu pentru cât timp, dat fiind că îmi închipui că serviciile gratuite au nu numai un început, ci şi un sfârşit :-).)


ps/ Dacă ştiţi vreun serviciu de găzduire fişiere gratuite mai bun decât cel pe care l-am folosit mai sus, ei bine, aş fi interesat.

Petrecerea de trei ani

Ehh, şi-a mai fost o dată ziua lui Uca -- continuarea primeia, cum ar veni.

Dodo, a fost numit responsabil cu întâmpinarea oaspeţilor la poarta din faţa casei, datorie de care s-a achitat cu multă promptitudine şi o grămadă de lătrături.

Veve, s-a pitit pe sub careva pat şi nu pot decât să bănui că s-a rugat non-stop să se termine o dată cel de-al treilea răzbel mondial ce pare să fi pornit în casă.

Melinda, a fost Furnica-Şefă, reuşind să fie simultan în mai multe locuri. (E zodie de Gemeni -- oare asta să fie explicaţia?)

Măruca, n-a mai ştiut în câte direcţii să se-mpartă, cui să-i mai arate piruete sau care e maximul volumului la cd-player, ce jucări să mai scoată la iveală, pe unde să mai stivuiască din cadouri, etc.

Eu -- imagine şi slalom printre copii. Şi, vag, asigurarea lichidelor.

Invitata surpriză a fost Tinker Bell, care a dat buzna călare pe tort:


Mulţumiri tuturor participanţilor!


ps/ Despachetatul cadourilor a trebuit să continue şi-a doua zi...

Trei ani

Aprilie. Douăzecişipatru. E ziua lui Uca.

O zi în care am purces la bătut parcuri şi urcat în castele. Şi când ne-am întors acasă am dat buzna-n tortuleţu' făcut de Melinda, şi-am ciocnit un pahar cu câţiva prieteni.

Petrecerea cu copii va fi să fie mai încolo puţin...

La mulţi-mulţi ani, Uca!