Puzzlea cel Voinic

Îmi pare că Măruca a făcut o pasiune pentru puzzle-uri.

Cu luni în urmă (probabil anul trecut), am început cu nişte puzzle-uri din lemn (placaj) care aveau decupate tot felul de forme de animăluţe. La început a mers mai greu cu potrivitu' decupajelor, da' încet-încet s-a prins Uca care-i treaba şi a început să le potrivească cu tot mai mare uşurinţă.

Apoi am primit de nu mai ştiu unde un mini-puzzle din ceva material gen burete. Şi cu acesta s-a luptat niţel; şi, în general, îi plăcea mai mult să des-facă puzzle-ul, decât să-l facă :-).

Mai pe la-nceputul verii am primit un puzzle "adevărat", adică cu piese din carton presat, mari; 24 la număr. Şi cu trei prinţese pe post de imagine. Acesta a fost primul puzzle pe care Uca a încercat (şi reuşit) să-l facă singură. Asta după mai multe încercări făcute împreună fie cu Melinda, fie cu mine.

Mai acu' vreo două luni am mai luat vreo trei puzzle-uri cu prinţesa ei preferată: Ariel (Micuţa sirenă). Fiecare a câte 24 de piese. Le-a "fumat" şi pe astea.

Iar de azi începând a făcut trecerea la puzzle-uri de 48 de piese, pe care se înghesuie nu mai puţin de şase prinţese: Jasmine (din Aladin), Aurora (Frumoasa adormită), Belle (Frumoasa şi Bestia), Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa şi --cum altfel?-- Ariel. La prima vedere a reuşit să potriveasca câteva zone de una singură; după care, împreună cu Melinda, l-au făcut tot. Mai pe seară, nu ştiu la a câta încercare, l-a mai făcut o dată; de data aceasta (aproape) singură (cu doar câteva sugestii, pe-ici-pe-colo-pe-la-piesele-esenţiale, de la subsemnatu').

Câteva observaţii pe care am apucat să le fac:

• În general, nu-i place să se joace singură. De cele mai multe ori când se apucă de puzzle aruncă câte un "Ajută-mă, tataaaa..." de la bun început. Doar dacă susţin cu argumente puternice că mi-s ocupat, acceptă să mă lase-n pace şi să se ocupe singură de puzzle. Pe de altă parte însă, atunci când mă aşez lângă ea, nu pare să aibă prea mare nevoie de mine. Vorbeşte însă mult --"Oale aici o fi?", "Nu se pot'iveşte...", "Uite! L-am făcut!"-- si-mi pare că, de fapt, vrea doar pe cineva care să o asculte. (De-nţeles, la urma-urmei: nici mie nu-mi place să vorbesc singur :-).)
• Îmi pare că cel puţin o parte din piese le pune din memorie (vizuală). Uneori, uitându-se peste piesele rămase de pus, se repezeşte la câte una, o ia în mână şi o pune imediat exact unde trebuie şi în poziţia corectă. Fără încercări. Nu pot decât să bănuiesc că o face din memorie.
• Nu-i place "amestecul extern". Adicătelea, dacă o văd că începe să se plictisească şi îi ofer un "Okay, îl face tata mai departe?" îmi răspunde imediat cu un "Nuuu! Uca face!" şi se mai înviorează niţel.
• În schimb îi place tare sî anunţe, victorioasă: "Uite, mama, e gata! Uca făcut tot!". (Şi, cam de pe la a zecea repetare a anunţului, îşi aminteşte să dea puţin credit şi la alţii: "Uca făcut tot! Şi tata..." :-))
  

În ce mă priveste, abia aştept să ajungă la nivelul puzzle-urilor de 500-1000 de piese; nu de alta, da' asta ar însemna că pot eu să dorm mai mult :-).


Actualizare (10 octombrie): Eu la lucru; Melinda în bucătărie; Măruca în cameră, de unde se şi aude:
- Asta nu melge... Asta nu melge, mamaaa...

După care un sunet ca şi când s-a rupt ceva, şi:
- Gata! O lepalat-o Uca! Acuma melge, mamaaa...

Ce să mai poţi spune? În stilul ăsta o să ajungem mai repede decât am crezut la puzzle-urile alea de sute de piese... :-)