12 octombrie 2008

Ghici ghicitoarea mea?


Acalmie de duminică dimineaţa. O-ntreb pe Uca:
"- Vrei să ne jucăm un joc nou?"
"- Da."
"- Ok. Fii atentă, că are nişte reguli simple. Unul din noi se gândeşte la un cuvânt, şi nu spune ce cuvânt e. Iar celălalt pune tot felu' de întrebări celui dintâi în încercarea de a ghici la ce cuvânt s-a gândit. Sună bine?"
"- Da."
"- Bun. Acu' gândeşte-te la un cuvânt."
"- Ăăă... Aurora!" [De la Prinţesa Aurora, frumoasa din pădurea adormită...]
"- Ok, ok, da' ziceam că nu-mi spui ce cuvânt e, ci că o să-ncerc să-l ghicesc eu... Hai, înc-odată -- gândeşte-te la un cuvânt şi nu-mi spune ce cuvânt e."
"- Ok."
"- Te-ai gândit?"
"- Da -- bebe Aurora!"
"- Aaarghh... Păi nu ziceam că nu-mi spui ce cuvânt e? Şi era vorba de un singur cuvânt, nu de două... Uff... Mai încercăm o dată?"
"- Gândeşte-te tu!"
"- Ok, mă gândesc eu atunci... ăăă... m-am gândit!"
"- Ok."

După fo' 10-20 de secunde în care ne uităm unu' la cel'lalt în tăcere -- ea cu o faţă senină şi ochi mari, eu cu o figură din ce în ce mai nerăbdătoare:
"- Acu-ntreabă-mă!"
"- Ce?"
"- Ce vrei tu ca din răspunsurile mele să ghiceşti cuvântu'..."
"- Aaa, okay... Ce cuvânt e?"
"- Aaaaargh..."

Şi ăsta a fost momentu' la care am cedat nervos ;-)... Adicătelea am decis că probabil jocurile bazate pe reguli nu sunt tocmai cele mai potrivite pentru duminică înainte de amiaz'...


ps/ Câteva minute mai târziu, când am mai avut încă o tentativă de a juca jocu', prima întrebare a lui Uca a fost:
"- Plouă?"

O excelentă întrebare de debut, nu-i aşa? :-)

09 octombrie 2008

Plimbarea de seară


"- Ies cu Dodo la plimbare...", e ce mă simt dator să spun când blănosu' mare începe să nu-şi mai găsească locul nici în casă, nici în curtea din faţa casei. Anunţ la care Uca reactionează, de cele mai multe ori, cu un:
"- Vin şi eeeeu! Aşteaptă-mă, tata..."

Şi dacă nu e super-târziu (uneori şi atunci) e musai să aştept. Da' adevăru-i că-mi face plăcere să ies cu Uca (şi Dodo) la plimbarea de seară. De obicei, mergem pe terenul de sport din apropiere, sau --dacă e vreme ploioasă-- facem o tură în jurul complexului de case în care stăm.

Da' cel mai distractiv e când mergem pe t'ren, cum îi spunea Măruca până nu demult (iar acum îi place să mă imite cum o corectam: "- Nu t'ren, ci teeeee-ren!"). Şi asta pentru că, o dată ajunşi acolo, îl pot lăsa pe Dodo din lesă să zburde fericit (spre deosebire de alergătorii care se-ntimplă să fie atunci în plin proces de ars calorii, şi care brusc îşi descoperă resurse nebănuite, acompaniate de priviri disperato-încruntate aruncate în direcţia mea) şi mă pot dedica în întregime jocului cu Uca.

Care joc e o combinaţie aleatoare de:
  • alergat de la o poartă la alta, sport la care eu sunt obligat (prin contract) să ajung întotdeauna pe locul doi, dacă se poate la o lungime de nas de mai rapida Măruca :-),
  • alergat de la o poartă până la prăbuşirea finală, având în spinare anterior pomenita vitezistă care acum simte nevoia unei bine-meritate pauze (activă) odihnitoare,
  • făcut "casteluţe" în ţărâna/zgura de pe pista de alergare,
  • învârtit iute-iute pe loc drept, pînă t'renu' începe să se-ncline şi să ne basculeze în iarbă,
  • (dacă e-ntuneric) stat pe spate-n gazon cu ochii împlântaţi în cer şi dând concurs care descoperă cea mai luminoasă stea, sau explicând cine a mâncat din Lună,
  • (dacă e lumină) alergat după umbre şi sărit cu ambele picioare pe ele într-o tentativă (până acum mereu eşuată) de a împlânta o dată umbra-n pământ,
  • ... şi cine mai ştie ce alte ghiduşii d-astea care acum nu-mi mai vin în minte.

Oricum, cert este că atât Uca cât şi eu (sigur şi Dodo, mai puţin sigur restul lumii) ne distrăm de minune. Cam după juma' de ceas ne dăm bătuţi şi ne hotărâm s-o luăm spre casă, moment la care Uca începe să caute prin iarbă câte o floricică de trifoi sau păpădie („pentru mama”), pe care apoi mi-o dă să o ţin eu când ajungem în dreptul „pietrei lui Ariel” (un bolovan mai mare, ce seamănă binişor cu stânca pe care stă Micuţa Sirenă -- vezi detaliile de pe perete), de pe care e obligatoriu să sară („de trei ori, că şi eu tot trei ani am”) dacă se poate direct în braţele mele (treaba mea ce fac cu patrupedu' care trage ca apucatu' la văzu' altor semeni de-ai săi aflaţi în plină plimbare de seară).

Ehh, şi când ajungem acasă, eu sigur istovit şi tentat să scot limba precum Dodo (care nu pierde nici o clipită şi începe să lipăie în blidu' cu apă, după care nu vreţi să ştiţi cum îi şiroieşte de pe botic de jur-împrejur), Uca se grăbeşte să dea buzna înăuntru şi să anunţe:
"- Am venit, mamaaa!"

După care are loc tradiţionalul „schimb de fanioane”: floricica culeasă în parc pentru paharu' cu lapte (mixat cu biscuiţi şi banană) încălzit, ce o aşteaptă pregătit. Şi care se serveşte, de regulă, vizionând (a mia oară) aventurile lui Tinker Bell, Ariel, Mariposa, Mulan, sau cine mai ştie cine...

05 septembrie 2008

Şcoala, o primă „întâlnire”


"- Tati, eu când o să cresc mai mare o să mă duc la şcoală, bine?"

Asta e ce mi-a spus Măruca în zori, când mă conducea pe alee înainte să plec la lucru. (Dacă se trezeşte înainte să plec, cam vrea să mă conducă puţin, împreună cu Melinda şi, uneori, Dodo. Ăsta e, de fapt, compromisul la care ajungem plecând de la cererile ei de a o lua la lucru cu mine.) Mi-s destul de sigur că aşa o declaraţie ar fi făcut pe mulţi părinţi fericiţi. Pe mine însă, hmmm, m-a pus pe gânduri...

Problema mea este că nu sunt deloc încântat de metodele aplicate în şcoli în vederea educării copiilor. Să nu se-nţeleagă greşit, sunt clar în favoarea învăţatului de către copii (şi nu numai) a cât mai multor lucruri; însă la fel de clar sunt şi împotriva învăţatului sub presiunea pedepselor sau a recompenselor, adică exact stilul practicat în şcoli.

În ultimii câţiva ani am citit destul de multe despre cum altfel decât la şcoală poţi căpăta o educaţie; ei bine, din ce-am citit, cel mai şi cel mai mult cred că mi s-ar fi potrivit ceea ce vorbitorii de limbă engleză numesc „unschooling”. (Şi care în limba română probabil că s-ar traduce cel mai bine prin „neşcolire”, în sensul de neinstituţionalizare, ne-trimitere la şcoală.) Foarte pe scurt, e vorba de o metodă prin care copilul (cel care învaţă) este în cea mai mare măsură în control a ceea ce face pentru a învăţa -- el decide ce, când, cât şi cum învaţă. Singurele dependenţe pe care le are sunt cele date de accesul la resurse (i.e. accesul la Internet trebuie aranjat cumva, biblioteca la fel, clubul de paraşutism, balet, teatru, excursii, etc. toate astea sunt lucruri pentru care trebuie plătit şi/sau făcut diverse demersuri pentru a fi obţinute; ei bine, finanţarea şi demersurile necesare nu sunt neapărat sarcina celui care învaţă; dar ar putea fi). Aflându-se în control a ceea ce învaţă, şi având suficient de multe resurse la dispoziţie şi expunere la diverse "provocări", copilul îşi va alege singur subiectele pe care să le studieze, şi tot singur va decide şi până la ce nivel le va studia (superficial, avansat, expert, etc.). Şi dat fiind că studiul este dictat în totalitate de propria-i curiozitate şi interes e de presupus că ceea ce va învăţa îi va rămâne bine fixat în bagajul de cunoştinţe. (Spre deosebire de şcoală, unde învăţatul sub şantaj nu îţi dă nici o motivaţie să vrei să-ţi aminteşti ceea ce ai studiat. Adică ceea ce foarte uşor se poate observa la generaţiile de absolvenţi de şcoli de pretutindeni.)

Toate bune şi frumoase, mai puţin un aspect: neşcolitul acesta e o metodă care mă atrage pe mine (şi cred că mi-ar fi venit ca o mănuşă în copilărie), lucru pe care nu l-aş putea spune şi despre Măruca. În fapt, nu am nici cea mai vagă idee care îi sunt preferinţele în materie de metode de învăţat. Până acum, ceea ce a învăţat a învăţat prin imitare şi prin joc. Nu am insistat niciodată cu impunerea unui program de studiu sau ceva de genul acesta. Dacă s-a arătat interesată de un subiect oarecare şi am putut careva dintre noi să o lămurim a fost foarte bine, dacă nu iarăşi bine a fost. Nu i-am dat niciodată o ciocolată în plus şi nici nu i-am luat vreuna în cazul în care a învăţat sau n-a învăţat o chestie oarecare. Dacă a învăţat ceva e pentru că a vrut s-o facă, nu pentru că am obligat-o sau recompensat-o noi, părinţii, în vreun fel. Şi pînă acum, aş zice că s-a dovedit a fi un student destul de bunicel.

Întrebarea e: la ce să ne aşteptăm de acum înainte?

E clar că a început să fie conştientă că există un loc căruia îi spune „şcoală”, şi că acolo merg copiii de la un moment dat. (Asta cred că se datorează faptului că din grupul ei de prieteni au început să mearga şi la şcoală, şi deci a avut şansa de a asista la discuţii în care se discută despre şcoală.) Cumva, a prins ideea că şi ea va trebui să meargă la şcoală. (Cam presupun că aşa i-o fi spus fie careva din prietenii ei de joacă, fie părinţii acestora, când o fi cerut să meargă şi ea la şcoală împreună cu ei. În definitiv, îmi cere şi mie să o iau cu mine la lucru, vă amintiţi? Aşa că precis şi-a dorit să facă şi ce fac cei care merg la şcoală...)

Partea asupra căreia sigur are o impresie greşită e cea cu „va trebui” -- atâta vreme cât o să locuim într-o ţară în care şcolitul acasă este o opţiune legală (cum este cazul Canadei; nu şi a României, din păcate), şi câtă vreme o să ne permitem (noi, părinţii) să-i asigurăm un mediu de studiu propice acasă, ei bine, nu va trebui să meargă la şcoală.

Şi cu asta am lămurit partea de obligativitate.

Pe de altă parte însă, după ce am tot cugetat şi discutat cu Melinda, am ajuns la concluzia că nici ne-mersul la şcoală nu o să fie o chestie obligatorie. Cu alte cuvinte, dacă va vrea să meargă la şcoală (cum, la modul foarte nevinovat, şi-a anunţat pentru întâia oară intenţia în zorii zilei), ei bine, o va putea face. N-am să mă opun, şi nici măcar n-am de gând să-i subminez determinarea. Ce am de gând să fac e să-i povestesc la un moment dat despre experienţa mea din şcoli (care la modul succint s-ar putea reduce la „nu-i mare brânză”), după care să o las singură să aleagă ce crede că i s-ar potrivi mai bine.

Ce va alege? Nu ştiu. Cam bănui că o să vrea să imite grupul din care face parte şi că, deci, într-o primă fază o să vrea să meargă la şcoală. Da' mai bănui şi că la un moment dat o să-şi dea singură seama de ineficienţa metodelor practicate în şcoli şi o să vrea să iasă din sistem. Ei bine, în ceea ce ne priveşte (pe noi, părinţii ei) avem de gând să-i oferim suportul necesar în ambele momente. De fapt, chiar mai mult de-atât -- din punctul nostru de vedere e okay să alterneze mersul cu ne-meresul la şcoală de câte ori va dori să o facă.

Cel puţin acesta ne e planul pe moment. Şi, dat fiind că am tot cugetat la el în ultimii câţiva ani, nu cred că o să-l schimbăm degrabă. Poate chiar niciodată.

20 august 2008

L-I-T-E-R-E


"P... L... A... C... nu ştiu!" -- asta e ce mi-a zis Măruca aseară, cu mâna întinsă înspre firma de deasupra magazinului în care intrase Melinda. Probabil începând să se plictisească tot aşteptând la ieşirea din magazin (nu-ntotdeauna îi place ideea de făcut cumpărături -- semn bun, aş zice! :-)), a-nceput să se uite mai atent la reclamele şi firmele luminoase plasate deasupra magazinelor din mall. Şi dintr-o dată, mi-a arătat una dintre ele şi a-nceput să citească cu voce tare literele pe care le recunoştea.

Pe firmă stătea scris „The Children's Place” -- exact cum se vede în imaginea de mai sus. Uca a-nceput cu literele cele mai mari şi evidente; şi s-a oprit acolo unde nu a mai fost sigură. (Deşi, la drept vorbind, recunoaşte "E"-ul uneori; doar că nu e sigură, şi-l mai confundă cu "F".)

Ce să zic? Pentru mine a fost o surpriză plăcută. Aşa că am continuat cu cititul celorlalte litere din cuvintele de pe firmă, plus a altora de pe alte firme, de pe plasa pe care o aveam de la un magazin vizitat anterior, etc. Aproape că nici n-am mai observat când a apărut Melinda lângă noi, cu nişte tricouri surpriză pentru ucenicu' cititor. (Şi normal că a vrut să citească imediat ce scrie pe ele.)

Cu ceva vreme în urmă spuneam că Uca a început să recunoască din litere şi cifre. A progresat puţin de atunci; acum, îmi pare că recunoaşte mai bine de jumătate din tot alfabetul. Încă se mai poticneşte, mai face confuzii, nu ştie, etc. Da' ce mă bucură pe mine cel mai tare e că pare interesată de citit, aşa că m-aştept să continue cu progresele şi de-acu-nainte.

Câteva note de final:
  • Nu leagă literele în cuvinte. Chiar dacă recunoaşte toate literele dintr-un cuvânt, încă nu e în stare să recunoască cuvântul. Sunt convins că o să vină şi „clicul” acesta cândva.
  • Nu are nici o reţinere în a spune că nu ştie, atunci când nu recunoaşte (sau nu e sigură pe) câte o literă. Partea asta îmi pare mult diferită de ceea ce-mi amintesc eu că se-ntâmpla în clasa I-îi, pe vremea mea -- copiii care aveau probleme la citit erau adeseori făcuţi să se simtă prost de către învăţătoare sau colegi. În ce-o priveşte pe Uca nimeni nu pune astfel de presiuni asupra ei, de unde şi lipsa ei de inhibiţie atunci când se impune câte un "nu ştiu".
  • Îi plac foarte mult poveştile citite seara, înainte de culcare. De altfel atunci e momentul principal când o mai provoc la citit, aşa că de regulă citim câteva cuvinte împreună înainte de a purcede la cititul poveştii propriu-zis.

Presupun că vor mai trece câţiva ani până va fi în stare să citească singură o poveste, însă cînd se va-ntâmpla treaba asta, în mod sigur va trebui sărbătorit.

16 august 2008

Îşi iau nasu' la purtare...



... şi nu oricum, ci alungite niţel cu câte un „elipocter” verde precum nuanţele lui Shrek...

Santa Maria


Fost-a Sfânta Maria ieri, aşa că am strâns la un loc toate Mariile pe care le ştim prin zonă (conform obiceiului instaurat anul trecut): Lara Maria (vecina noastră cea mai mică), Veronica Maria (prietena noastră) şi Uca-de-Măruca. Şi-am sărbătorit şi noi pe lângă ele...

La Mulţi Ani, Mariilor!

09 august 2008

Pe cai!

Weekend ploios. Ce-i de făcut? Pe mine unu' m-ar fi tentat o leneveală-n pat, dublată cu citit de poveşti sau ce-o fi, da' propunerea mea nu se asorta deloc cu nivelul de energie pe care-l afişa Uca.

Aşa că, la sugestia vecinilor, ne-am urcat fain-frumos toţi în maşini şi ne-am dus să vedem cursele de cai. Cum însă am ajuns cu fo' două ceasuri înainte de a începe prima cursă (deh, amatori de amatori), am avut o mulţime de timp la dispoziţie să ne-nvârtim prin clădirea ce aducea niţel a cazinou. Ba chiar am mers şi prin cortul amenajat în apropiere, unde Uca şi Thea au primit cadou câte un desen pe pometu' drept. Nu departe de acolo am făcut cunoştinţă cu cei mai bătrâni chiriaşi ai grajdurilor: Buddy, un ponei de 40 de ani (40, adică patru-urmat-de-zero: patru zeci -- asta-l făcea mai senior decât oricare dintre bipezii care se minunau uitându-se la el), şi încă alţi doi prieteni de-ai lui ceva mai tinerei (un ponei de fo' 35 de ani şi altu' mai junior, a căror nume îmi scapă acuma).

După care am asistat la prima cursă a zilei: fo' 10 cai ce au alergat aproximativ trei-sfert de tură de hipodrom, de nici n-am apucat să ne dumirim prea bine de unde vin şi-ncotro călătoresc. Şi cum următoarea cursă era programată abia după mai bine de juma' de ceas, iar copiii începeau să-şi piardă răbdarea, am declarat excursia închisă şi ne-am promis că data viitoare ne apucăm şi de pariuri -- măcar aşa, ne-ar fi mai uşor să justificăm chiuiturile care se auzeau din zona noastră :-)...