Vremuri medievale

Ana (a lu' Ray*) le-a invitat pe fete (Măruca, Melinda) să o însoţească la un spectacol „cu cai şi cavaleri”. Aşa invitaţie nu se putea refuza :-).

Aşa se face că-n seara asta fetele au avut parte de o mică incursiune în timpuri medievale -- de la lupte (cu lăncii făcute arşice în timpul turnirilor, buzdugane parate cu scutul, dat cu spadele de săreau scântei), la meniu (servit în blide de metal, pocal şi fără nici un fel de tacâmuri -- deh, conform modelului secolului XI) şi ture de şoim (dresat) pe deasupra capetelor.

Uca a reuşit să facă o galerie atât de bună (cică fiecare tribună avea o culoare, care culoare era purtată de câte un cavaler ce participa la întrecerile din spectacol), încât la sfârşit a primit una din cele patru-cinci flori oferite de „cavalerul ei” celor din tribune. Normal c-a impresionat-o într-atât încât aproape n-a avut curajul să accepte floarea cavalerului ;-)...

Ehh, una peste alta, fetele au fost impresionate de întreaga atmosferă -- ceea ce, până la urmă, e tot ce contează.

Muchas gracias, Ana!

*. Îmi spunea Uca astăzi că ea ştie trei Ana: (1) frăţioara lui Victor (aka Ana lu' Victor), (2) frăţioara lui Matei (aka Ana lui Matei) şi (3) nevasta lui Ray (aka Ana lu' Ray). Toţi ne sunt vecini. Ana din povestea asta e din Venezuela, iar Ray din Cuba.

P'rinţii mei

În mod normal, Măruca foloseşte apelativele „mama/mami” şi „tata/tati” când ni se adresează sau când vorbeşte cu alţii despre noi. De prea puţine ori ne vorbeşte amândoura deodată; totuşi, rar, foloseşte şi o formă de plural, care mie tare-mi place.

Aşa a fost, bunăoară, aseară în timp ce încercam a-i explica de ce n-are sens să o însoţească pe Melinda a doua zi în oraş, ci e mai bine să rămână la Thea şi să petreacă cu ea de ziua ei (La Mulţi Ani, Thea! Primii patru au fost mai grei ;-)...). La un moment dat Uca:

- Da' eu vreau să stau cu unu' din p'rinţii mei...

Şi cum să nu te înmoi şi să te gândeşti că, la urma-urmei, nu toţi p'rinţii poartă platoşă de oţel şi umblă pe cal alb... nu? :-)

[Nu se aude un prinţi limpede, ci are un mod ciudat de a lega p-ul de r, fără să se audă ă-ul care ar fi trebuit să fie acolo... Cam la fel cum zice uneori t'ren, când se referă la teren.]

ps/ Cu vreo doi-trei ani în urmă folosea apelativul „mamatata”, zis repede dintr-o suflare, atunci când ne cerea iute-iute ajutorul (cum era, bunăoară, la coborâtul unei trepte sau aşa).

Somn uşor

De-a lungul vremii, Măruca a dormit în multe variante şi prin multe locuri; în special în primul ei an de viaţă, când s-a plimbat prin trei ţări, şi a stat prin nu mai ştiu câte case. Dar de vreo doi ani, doi ani şi jumătate s-a obişnuit să doarmă cu noi („cu mama şi tata”) sau doar cu unul din noi în funcţie de viruşii de moment şi frecvenţa sforăiturilor. Asta până weekend-ul trecut.

Totul a pornit de la faptul că ne-am pus să rearanjăm camera ei -- dat fiind că oricum nu mai dormea acolo de multă vreme, am decis să o transformăm în „cameră de joacă” (nu de parcă ar fi fost folosită şi la altceva până atunci). Aşa că ne-am făcut mult curaj şi am intrat în haosul total care domnea acolo de vreo câteva săptămâni. Am trebăluit o vreme până am făcut o ordine aproximativă, după care am extras pătuţul Mărucăi şi l-am mutat în „camera noastră” (aka dormitorul tuturor, mai puţin a lui Dodo care doarme fie lipit de uşa de la intrare, fie instalat pe canapelele din camera de zi), am mai mutat fo' două-trei căsuţe, cărucioare de păpuşi, etajere dintr-o cameră-n alta, şi-ntr-un final am obţinut un spaţiu ceva mai aerisit care sperăm a deveni arena principală de joacă a puştimii ce ne trece pragul.

În aceeaşi seară, la culcare, Măruca a realizat că pătuţul acela ce părea destinat a fi folosit ca suport pentru haine e de fapt al ei. Şi numai al ei. I-am spus că, dacă va mai vrea să stea la răsfoit cărţi după ora la care moşul Ene îşi face rondul de seară, atunci cel mai bine ar fi dacă ar folosi în acest sens pătuţul ei şi lămpiţa de citit pe care o instalasem la unul din capete. Melinda a adăugat mai mult în glumă că, desigur, dacă vrea poate să şi doarmă în el. Şi, spre suprinderea mea, a vrut -- instantaneu. Aşa că fără să stea prea mult pe gânduri şi-a ales o cărticică şi s-a instalat fain-frumos în pătuţul ei, după care m-a invitat şi pe mine acolo ca să-i citesc. Zece minute şi cam tot atâţia pupici de noapte bună mai târziu, am stins lumina şi m-am mutat în patul nostru. Şi aproape începeam să mă obişnuiesc cu ideea că, totuşi, se poate dormi şi pe mai mult de două'jde centimetri de pat, într-o rână, când am auzit cum Măruca a decis că, pentru o primă noapte, sunt suficiente cinci minute dormite în pătuţul ei -- restul pot fi dormite în al nostru.

Seara următoare nu ştiu ce plan îşi făcuse, căci a adormit buştean cam după primele două pagini de poveste citită; şi a ţinut-o tot aşa până după ce am plecat eu la lucru, în nu-chiar-zorii zilei următoare.

Şi începând de atunci în fiecare seară se duce direct în pătuţul ei, fără să mai pară a fi tentată de varianta patului cu şase (sau zece, funcţie de prezenţa sau absenţa lui Veve) picioare. Acu', să spun drept, nu ştiu dacă schimbarea aceasta se va dovedi a fi de durată 'au doar ceva temporar. Oricum ar fi, atâta vreme cât e din iniţiativa ei, e o treabă bine-venită.

ps/ Apropo de dormitul Mărucăi şi obişnuinţe -- somnicul de amiază există sau nu după cum vrea ea. Sunt săptămâni întregi în care nu doarme în nici o după-masă, după care sunt unele zile/săptămâni în care doarme aproape în fiecare după-masă. Pare să depindă de momentul la care se trezeşte dimineaţa -- dacă e înainte de 8, atunci îi cam surâde ideea de citit o carte (care, de cele mai multe ori, se transformă în somnic) după masa de prânz; altfel, nu prea. Mai pare să conteze şi cantitatea de ciocolată pe care o papă înainte de prânz, precum şi numărul şi agitaţia copiilor de pe alee...

Cu ameţeli

Dintr-o mai lungă convorbire telefonică pe care numa' ce-am avut-o cu Măruca:
- Tata, ai ameţit deja?
- Ăăă, nu -- de ce s-ameţesc?
- Păi mă tot învârt...
- Ooo, okay. Da' cred că atunci tu ar trebui s-ameţeşti, nu eu.
- Păi şi tu -- că şi telefonu' se-nvârte, şi tu eşti acolo în telefon...
- Ahaaa... Păi încă n-am ameţit, da' să ştii că nu-i exclus :-)...


ps/ Şi de bunica tot aşa ştie -- că e acolo în computer, de unde vorbeşte sau se uită din când în când.

Ardeee!

Astăzi am însoţit-o pe Măruca într-un tur al unei staţii de pompieri (cea cu numărul 333 din Toronto). A fost destul de distractiv, mai ales pentru copii (au mai fost Alexandra, Matei şi Alexey din gaşca de pe alee; plus alţii pe care nu-i ştiam), care au sfârşit destul de uzi -- unu' din dispozitivele din dotarea pompierilor torontonieni e o chestie ce seamănă destul de mult cu un pistol cu apă, doar că are ataşat un rezervor mai mare şi stropeşte cu un jet mai consistent; normal că a trebuit testat, şi în timp ce unii copii pompau apa, alţii se spărgeau de râs în faţa celor dintâi în timp ce erau udaţi din cap până-n picioare. Uca a reuşit să fie, pe rând, de ambele părţi a pompei de apă.

Al'fel, am mai reuşit să ne urcăm într-una din cele două maşini de pompieri disponibile, înainte ca ambele să dispară, fiind chemate la ceva apel. Asta în care ne-am urcat era un „ladder truck”, adică un camion care nu cară apă, ci doar echipament pentru escaladat clădiri: ditamai scara telescopică de 30+ metri (suficientă pentru înălţimi de până la 10 etaje), plus alte scări mai mici („de mână”) şi frasu' mai ştie ce echipament. Orişicât, ce-i sigur e că avea sirenă şi claxon -- şi funcţionau.

Înainte de a lua camionul cu asalt, unul dintre pompieri a făcut o scurtă prezentare a echipamentului personal pe care-l poartă în timpul intervenţiilor. Aşa că a trântit pe cimentul din faţa copiilor o pereche de cizme, pantalon de salopetă, geacă, cască, tub de oxigen şi mască -- după care le-ambrăcat pe rând, explicând care la ce-i bună. Când a fost echipat complet, s-a uitat la copii şi a zis ceva de genul:

- Dacă vedeţi pe cineva îmbrăcat aşa ca mine pe la voi prin casă, să nu vă speriaţi.

La care pe mine unu' m-a pufnit râsul, pentru că fără să vreau am completat în gând:

- ... doar arde casa, nu-i nici o problemă. :-)

Da', de fapt, omul avea dreptate. În Toronto, când ai o urgenţă şi apelezi la 911 sunt trimise simultan echipaje de poliţie, pompieri şi ambulanţă la adresa indicată. În funcţie de trafic şi traseul parcurs, acestea ajung într-o ordine aleatoare. Aşa că e posibil ca (şi) un pompier să-ţi dea buzna în casă, când de fapt ai avea cel mai mult nevoie de un medic sau poliţist.

Revenind... copiii s-au distrat, au alergat şi-au râs împreună cu pompierii şi cine mai era p-acolo, şi-au plecat apoi fericiţi acasă. (Iar eu, nu neapărat la fel de fericit :-), m-am reîntors la job, de unde plecasem în pauză...) Singurul regret a fost că n-am avut un aparat foto la-ndemână. Poate data viitoare.

ps/ Vizita a fost organizată de o mămică de „şcoler acasă”, noi aflând despre ea prin intermediul unei liste de discuţii. Astfel de vizite par să fie normale pentru pompieri şi pot fi organizate foarte uşor adresând o cerere prin e-mail. Aviz amatorilor.

pps/ În timp ce scriam acilea, mi-a trecut prin minte... românii folosesc denumirea de pompier (pariez că vine pe filieră franceză), ce te duce cu gândul la ceva legat de pompe, nu?, în timp ce vorbitorii de engleză folosesc fire fighter, care tradus cuvânt-cu-cuvânt (mot-à-mot, pour les francophiles :-)) înseamnă „luptător cu focu'”. Cum ar veni, într-o limbă te lupţi cu pompele, în cealaltă cu focul -- diferenţa pare să fie la care capăt al furtunului îţi concentrezi atenţia :-)...

De patru ori...

... s-a învârtit Pământul în jurul Soarelui, şi de o mie patru sute şaizeci şi una de ori în jurul propriei axe de rotaţie, de când am văzut-o şi auzit-o prima oară pe Măruca.

Poate o fi de la atâta învârteală, da' eu încă tot ameţit mă simt de-atunci încoace :-). Şi nici că vreau să-mi treacă -- prea faină a fost perioada asta ca să-mi doresc altceva decât să mai ţină f'un milion de învârteli. Ba chiar mai mult.

La Mulţi Ani, Uca!

Hau-hu, hau-hu...

Într-o discuţie oarecare Măruca pronunţă un cuvânt aiurea după care, realizând scăparea, se grăbeşte să adauge:

- Din greşeală! Am vrut să zic...

Eu, încercând să-i atenuez din spiritul auto-critic:

- Ehh, greşeală -- te-ai încurcat. Şi eu mă mai încurc; şi mama se mai încurcă; şi tu te mai încurci... nu-i mare lucru; se mai întâmplă...

- ... şi Dodo se-ncurcă, şi Veve se-ncurcă...

- Dodo? Hmmm... Cum aşa?

- Păi şi el mai zice uneori: „Hau-hu! Hau-hu!”

- Aaa... okay... să ştii că ai dreptate! :-) Şi Dodo se mai încurcă...

ps/ Între noi fie vorba, vizavi de Dodo eu aş zice mai degrabă „hai-hui” -- adică strategia pe care o adoptă de-ndată ce se simte scăpat din lesă...