Cine-i acilea?

Vă mai amintiţi când povesteam de Uca că bătea la uşi după care zicea imediat: "Cine-i acolo?". Duse-s vrem'ile alea.

De-amu' a reuşit să rezolve şi misteru' deschisului (şi inchisului) de uşi, aşa că mai nou se prezintă direct cu "Uit-o pe Uca!". Din câte pot să-mi dau seama nici Veve, şi nici Dodo nu au nimic împotrivă :-).

Trambulim, Măria Ta!

În ce ne priveşte, a fost o decizie financiară: mai 'eftin să cumpărăm o (mini)trambulină decât ditamai patu'. (Pen' că, nu-i aşa?, unde altundeva se poate sări decât în patu' lu' mama şi-a lu' tata? Îndeosebi când încă nu-s chiar treji numiţi prop'itari de loc săltăreţ.)

În ce-o priveşte pe Măruca, a fost întru-totul de acord. Nu-mi mai amintesc dacă a şi promis că o dată cu apariţia trambulinei aceasta va deveni singurul loc din casă în care se poate sări din zori şi până-n seară. (Ştiam eu c-am uitat să fac ceva...)

Balerina

Ehh, şi-a venit şi ziua cea mult aşteptată (mai mult de mama, decât de Uca), în care Măruca a dat buzna în mini-studioul de dans unde se presupune că urmează să studieze niţel balet. A durat doar jumătate de oră, timp în care a alergat, s-a balansat de bară, s-a studiat în oglinzile de pe toţi pereţii, s-a aruncat pe jos şi --în general-- şi-a consumat energia după cum a considerat de cuviinţă. Ohh da, cred că a acordat fo' două minute de atenţie şi instructoarei care se risipea între explicatul câtorva mişcări de bază şi strunitu' celor şase mici spiriduşi care o înconjurau...

În orice caz, Uca pare că s-a distrat binişor. Ceea ce e singurul lucru care contează, până la urmă.

O privire de sus...

... din vârful Muntelui Albastru (Blue Mountain). Deşi, după părerea mea, un nume mai potrivit ar fi trebuit să fie Dealu' Albastru, dat fiind că diferenţa de nivel dintre bază şi vârf este doar cu puţin peste 200 de metri.

Staţiunea e cunoscută îndeosebi ca fiind singurul loc convenabil pentru acei locuitori ai Toronto-ului care doresc să practice schiatul. Cum noi nu ne includem în pomenita categorie, a fost okay şi o vizită pe timp de vară.

În ce-o priveşte pe Măruca, lucru care pare că a impresinat-o cel mai tare a fost urcatul şi coborâtul pantei în gondolă (o mini-cabină deschisă, trasă pe un cablu sus-jos).

Am tleabă!

Acu' vreo câteva zile, încercând să o provoc la nu mai ştiu ce, îmi zice Măruca:
- Lasă-mă-n pace! Am tleabă!

Acu' nu c-aş fi eu genu' care să deranjeze omu' de la treburi importante, ce nu suferă amânare, da' nevăzând nici un puzzle risipit în jurul ei, nici cuburile de lemn aruncate prin juma' de cameră, nici păpuşelele dezbrăcate şi puse la somnic în cărucior sau mai ştiu eu pe unde, ei bine, am îndrăznit să o întreb şi eu aşa, într-o doară:
- Ce treabă ai?

A stat fo' juma' de secundă pe gânduri după care mi-a răspuns pe acelaşi ton hotărât:
- Nu ştiu!

Ceea ce, până la urmă, pare destul de logic: de vreme ce nu era treaba ei să ştie ce treabă are, în mod automat îmi revenea mie misiunea de a afla treaba pe care o avea ea, că doar eu eram ăla curios să o afle. Nu?

Melc-melc, colobec...

Rima/versurile sunt o descoperire interesantă şi de dată recentă pentru Uca. Nu reţine ea prea bine scurtele catrene pe care le încercam, dar orşicât pare să sesizeze că e ceva (rima) deosebit la ele.

Prima pe care a reţinut-o cred că este: "Avion cu motol / Ia-mă şi pe mine-n zbol / Să mă fac aviatol". În ultima vreme o spune îndeosebi ţinându-se de nas, că i-a plăcut cum se aude când i-a arătat tata "şmecheria" ;-).

Pe urmă, numără de zor elefanţii: "Un elefant / Se legăna / Pe o pânză de păiaaaaaaanjen / Şi pent'u că / Nu se lupea / A mai chemat un elefant pe ea...". Partea distractivă e că niciodată nu ajung mai mult de doi elefanţi pe pânză, indiferent ciţi sunt chemaţi la ordine. (De fapt, asta am observat mai demult şi la mai mulţi copii: există unu pentru un obiect, şi doi pentru mai mult de un obiect. Şi basta! Ce atâtea complicaţii cu câte exact obiecte sunt acolo.)

Mai zice şi de "iepulaş-coconaş" care nu se stie exact de ce s-a ascuns în ceva tufiş, din care "dulău-câine-lău-hau-hau-HAU" îl ia la trei-păzeşte, numa' bine pentru ca urechiatu' să plece "speliat-iui-iui-iuuuui" prin alte cele întunecate desişuri.

Da' chestia cu care mă dă gata e povestea purtătorului de cochilie, care --spusă de Măruca-- sună cam aşa: "Melc-melc, colobec / Scoate coalne boule!...". Spun drept, de câte ori mă fac că dorm încercând să-i sugerez că nu-i o idee chiar atât de rea la miezu' nopţii (somnu', cum ar veni) şi se-apucă să-mi cânte partea asta cu "colobecu'" mă pufneşte râsu' şi trebuie s-o iau de la capăt cu Moşu' Ene şi ai lui...


ps/ Aş fi interesat de un sit bun cu astfel de poezioare; dacă ştie cineva...

Ce-a făcut Uca?

Cine credeţi că pune întrebarea din titlu? Şi încă de mai multe ori pe zi. Cine? Aşa e -- Măruca.

Din câte pot să-mi dau seama este una din metodele ei preferate de a învăţa. Bunăoară, aruncă pe jos nişte cuburi de lemn; sau îl trage pe Veve de coadă; sau se strâmbă într-un fel sau altul. La oricare din acţiunile astea, din când în când (nu întotdeauna), se opreşte, îţi caută privirea, şi o dată aceasta bine fixată întreabă: "Ce-a făcut Uca?".

De fapt, eu cred că întrebarea ei este mai degrabă: "Şi ia zi-i, mama/tata, cum îi spun oamenii mari la chestia asta de tocmai am făcut-o?".

Pentru că ce-a făcut ştie foarte bine; însă nu întotdeauna ştie să şi pună în cuvinte isprava isprăvită. Da-nvaţă; şi încă repejor.