Salvându-l pe Mickey

Okay, hai să fac o desconspirare. Şi anume a misiunii secrete pe care o are de îndeplinit Măruca în fiece zi, de vreo câteva săptămâni încoace. Este, vedeţi voi, o misiune de mare importanţă: salvarea lui Mickey.

Îmi inchipui că mai toată lumea a auzit de Mickey Mouse -- şoricelul cel ispravnic, produs de Walt Disney. Ce însă cred că nu ştie prea multă lume este că Mickey a reuşit să ajungă a fi lipit şi pe una din farfuriile preferate ale Mărucai. Şi anume pe aceea din care serveşte, de regulă, prânzul.

Lesne de-nţeles că viaţa nu-i uşoară când îţi atârnă deasupra trei ţenti de ciorbă, aşa că Măruca --care, fie vorba între noi, nu are cele mai alese sentimente când vine vorba de mâncare-- acceptă de obicei să-l salveze pe sireacu' şoricel de la strâmtoare. Cum? Păi, desigur, mâncând ce-i în farfurie.

Şi, iac-aşa, toată lumea-i mulţumită: Melinda, pentru că o vede pe Uca mâncând; Măruca, pentru că-l salvează pe Mickey de la grea-ncercare; şi Mickey, pentru că --ei bine-- n-are de ales :-)...

Smiley

Dacă se-ntâmplă să butonez la calculator şi să vină Măruca să mi se caţere în braţe, sunt absolut sigur care va fi prima ei cerere în secundele care urmează:

"-Shmailiii! Pune, tata, shmailiii..."

Aşa că nu-mi rămâne decât o variantă: să-l aduc din întunecimile Internetului pe numitu' Smiley. (Şi, din câte-mi amintesc, apare şi pe faţa-mi bronzată la ecran...)

Dacă o să mai ţină pasiunea asta încă fo' două luni de zile, mă gândesc să-i spun şi la Moş Crăciun despre ;-)...

Puzzlea cel Voinic

Îmi pare că Măruca a făcut o pasiune pentru puzzle-uri.

Cu luni în urmă (probabil anul trecut), am început cu nişte puzzle-uri din lemn (placaj) care aveau decupate tot felul de forme de animăluţe. La început a mers mai greu cu potrivitu' decupajelor, da' încet-încet s-a prins Uca care-i treaba şi a început să le potrivească cu tot mai mare uşurinţă.

Apoi am primit de nu mai ştiu unde un mini-puzzle din ceva material gen burete. Şi cu acesta s-a luptat niţel; şi, în general, îi plăcea mai mult să des-facă puzzle-ul, decât să-l facă :-).

Mai pe la-nceputul verii am primit un puzzle "adevărat", adică cu piese din carton presat, mari; 24 la număr. Şi cu trei prinţese pe post de imagine. Acesta a fost primul puzzle pe care Uca a încercat (şi reuşit) să-l facă singură. Asta după mai multe încercări făcute împreună fie cu Melinda, fie cu mine.

Mai acu' vreo două luni am mai luat vreo trei puzzle-uri cu prinţesa ei preferată: Ariel (Micuţa sirenă). Fiecare a câte 24 de piese. Le-a "fumat" şi pe astea.

Iar de azi începând a făcut trecerea la puzzle-uri de 48 de piese, pe care se înghesuie nu mai puţin de şase prinţese: Jasmine (din Aladin), Aurora (Frumoasa adormită), Belle (Frumoasa şi Bestia), Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa şi --cum altfel?-- Ariel. La prima vedere a reuşit să potriveasca câteva zone de una singură; după care, împreună cu Melinda, l-au făcut tot. Mai pe seară, nu ştiu la a câta încercare, l-a mai făcut o dată; de data aceasta (aproape) singură (cu doar câteva sugestii, pe-ici-pe-colo-pe-la-piesele-esenţiale, de la subsemnatu').

Câteva observaţii pe care am apucat să le fac:

• În general, nu-i place să se joace singură. De cele mai multe ori când se apucă de puzzle aruncă câte un "Ajută-mă, tataaaa..." de la bun început. Doar dacă susţin cu argumente puternice că mi-s ocupat, acceptă să mă lase-n pace şi să se ocupe singură de puzzle. Pe de altă parte însă, atunci când mă aşez lângă ea, nu pare să aibă prea mare nevoie de mine. Vorbeşte însă mult --"Oale aici o fi?", "Nu se pot'iveşte...", "Uite! L-am făcut!"-- si-mi pare că, de fapt, vrea doar pe cineva care să o asculte. (De-nţeles, la urma-urmei: nici mie nu-mi place să vorbesc singur :-).)
• Îmi pare că cel puţin o parte din piese le pune din memorie (vizuală). Uneori, uitându-se peste piesele rămase de pus, se repezeşte la câte una, o ia în mână şi o pune imediat exact unde trebuie şi în poziţia corectă. Fără încercări. Nu pot decât să bănuiesc că o face din memorie.
• Nu-i place "amestecul extern". Adicătelea, dacă o văd că începe să se plictisească şi îi ofer un "Okay, îl face tata mai departe?" îmi răspunde imediat cu un "Nuuu! Uca face!" şi se mai înviorează niţel.
• În schimb îi place tare sî anunţe, victorioasă: "Uite, mama, e gata! Uca făcut tot!". (Şi, cam de pe la a zecea repetare a anunţului, îşi aminteşte să dea puţin credit şi la alţii: "Uca făcut tot! Şi tata..." :-))
  

În ce mă priveste, abia aştept să ajungă la nivelul puzzle-urilor de 500-1000 de piese; nu de alta, da' asta ar însemna că pot eu să dorm mai mult :-).


Actualizare (10 octombrie): Eu la lucru; Melinda în bucătărie; Măruca în cameră, de unde se şi aude:
- Asta nu melge... Asta nu melge, mamaaa...

După care un sunet ca şi când s-a rupt ceva, şi:
- Gata! O lepalat-o Uca! Acuma melge, mamaaa...

Ce să mai poţi spune? În stilul ăsta o să ajungem mai repede decât am crezut la puzzle-urile alea de sute de piese... :-)

Cine-i acilea?

Vă mai amintiţi când povesteam de Uca că bătea la uşi după care zicea imediat: "Cine-i acolo?". Duse-s vrem'ile alea.

De-amu' a reuşit să rezolve şi misteru' deschisului (şi inchisului) de uşi, aşa că mai nou se prezintă direct cu "Uit-o pe Uca!". Din câte pot să-mi dau seama nici Veve, şi nici Dodo nu au nimic împotrivă :-).

Trambulim, Măria Ta!

În ce ne priveşte, a fost o decizie financiară: mai 'eftin să cumpărăm o (mini)trambulină decât ditamai patu'. (Pen' că, nu-i aşa?, unde altundeva se poate sări decât în patu' lu' mama şi-a lu' tata? Îndeosebi când încă nu-s chiar treji numiţi prop'itari de loc săltăreţ.)

În ce-o priveşte pe Măruca, a fost întru-totul de acord. Nu-mi mai amintesc dacă a şi promis că o dată cu apariţia trambulinei aceasta va deveni singurul loc din casă în care se poate sări din zori şi până-n seară. (Ştiam eu c-am uitat să fac ceva...)

Balerina

Ehh, şi-a venit şi ziua cea mult aşteptată (mai mult de mama, decât de Uca), în care Măruca a dat buzna în mini-studioul de dans unde se presupune că urmează să studieze niţel balet. A durat doar jumătate de oră, timp în care a alergat, s-a balansat de bară, s-a studiat în oglinzile de pe toţi pereţii, s-a aruncat pe jos şi --în general-- şi-a consumat energia după cum a considerat de cuviinţă. Ohh da, cred că a acordat fo' două minute de atenţie şi instructoarei care se risipea între explicatul câtorva mişcări de bază şi strunitu' celor şase mici spiriduşi care o înconjurau...

În orice caz, Uca pare că s-a distrat binişor. Ceea ce e singurul lucru care contează, până la urmă.

O privire de sus...

... din vârful Muntelui Albastru (Blue Mountain). Deşi, după părerea mea, un nume mai potrivit ar fi trebuit să fie Dealu' Albastru, dat fiind că diferenţa de nivel dintre bază şi vârf este doar cu puţin peste 200 de metri.

Staţiunea e cunoscută îndeosebi ca fiind singurul loc convenabil pentru acei locuitori ai Toronto-ului care doresc să practice schiatul. Cum noi nu ne includem în pomenita categorie, a fost okay şi o vizită pe timp de vară.

În ce-o priveşte pe Măruca, lucru care pare că a impresinat-o cel mai tare a fost urcatul şi coborâtul pantei în gondolă (o mini-cabină deschisă, trasă pe un cablu sus-jos).